ICCJ. Decizia nr. 7032/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 7 ianuarie 2003, reclamanții C.M., C.C., C.I. și C.L., au chemat în judecată pârâții Primarul comunei Șepreuș, Comuna Șepreuș și SC P. SRL, solicitând modificarea în parte a dispoziției nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de primar, în sensul admiterii în întregime a cererii de restituire în natură a imobilului alcătuit din teren în suprafață de 2734 mp/teren și construcție și constatarea nulității absolute a contractului de concesiune nr. 1927 din 25 septembrie 2001, încheiat între Consiliul local Șepreuș și pârâta SC P. SRL.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 236 comunicată Primarului comunei Șepreuș la data de 25 mai 2001, au solicitat restituirea în natură, în calitate de persoane îndreptățite în înțelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a mai multor terenuri cu construcții, înscrise în C.F. nr.2704- Șepreuș cu nr.top 405-406/B.
După depunerea actelor doveditoare în înțelesul art. 22 din Legea nr. 10/2001, printre care și expertiza topo de identificare a imobilelor solicitate, prin dispoziția nr. 313 din 6 septembrie 2002, primarul le-a făcut ofertă de restituire în natură a unei părți din imobilul solicitat.
Urmare acestei oferte, reclamanții au răspuns în scris primarului, în sensul că acceptă oferta, cu precizarea că din terenul înscris în C.F. 2704-Șepreuș, cu nr.top 405-406/a/1/1/5 pe care se află magazia de cereale construită de antecesorii lor, solicită numai suprafața de 2734 mp/teren și magazia, deoarece pe diferența de suprafață de până la 8548 mp existentă la data deposedării abuzive, s-au edificat construcții noi de către comună.
Prin dispoziția nr. 397 din 3 decembrie 2002, Primarul comunei Șepreuș a acceptat parțial solicitarea reclamanților, în sensul că s-a admis restituirea în natură a suprafeței de 2734 mp/teren concesionat pe o perioadă de 49 de ani, cu obligația notificatorilor de a se subroga în drepturile Consiliului local Șepreuș, respingându-se cererea de restituire în natură a magaziei edificate pe acest teren, cu motivarea că a fost depusă după termenul limită prevăzut de Legea nr. 10/2001. Prin aceeași dispoziție s-a restituit reclamanților și o suprafață de teren în echivalent de 10828 mp, revocându-se totodată dispoziția nr. 313/2002 a Primarului comunei Șepreuș.
Reclamanții au arătat că refuzul restituirii în natură a construcției este nelegal, deoarece în cuprinsul notificării au solicitat restituirea în natură a imobilului în suprafață de 8548 mp, alcătuit din teren intravilan și construcție, identificând ulterior, în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza topografică efectuată, că din suprafața de 8548 mp/teren care a fost dezmembrată în 5 parcele, se poate restitui în natură doar parcela cu nr.top 405-406/a/1/1/5 alcătuită din magazie și teren în suprafață de 2734 mp.
Reclamanții au mai arătat că deși prin notificarea din 25 mai 2001 adresată primarului, solicitaseră restituirea în natură a acelui imobil, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai putea încheia nici un act juridic de dispoziție cu privire la imobilele ce cad sub incidența acesteia, la data de 25 septembrie 2001, Consiliul local al comunei Șepreuș a concesionat imobilul pârâtei SC P. SRL, actul fiind încheiat cu rea credință de ambele părți și lovit de nulitate absolută, întrucât este fondat pe o cauză nelicită, în sensul art. 966 și art. 968 C. civ.
Prin sentința nr. 143 din 26 martie 2003, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții, prin notificarea trimisă Primarului comunei Șepreuș la 25 mai 2001, nu au solicitat restituirea singurei construcții care mai rămăsese pe terenurile preluate de stat de la antecesorii lor, aceștia solicitând doar restituirea terenurilor.
Totodată, instanța a reținut că reclamanții au solicitat restituirea magaziei numai după primirea dispoziției nr. 313 din 6 septembrie 2002, când au depus schița de identificare a terenului în suprafață de 2734 mp cu magazia, context în care a apreciat că solicitarea s-a făcut cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, în mod corect, prin dispoziția atacată, noua cerere de restituire a fost respinsă.
Instanța a mai reținut că, întrucât prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanții nu au solicitat restituirea magaziei, în mod legal, Consiliul local Șepreuș, care o avea în proprietate, a dispus de aceasta, încheind contractul de concesiune cu pârâta SC P. SRL.
Apreciind că în speță contractul de concesiune s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii, instanța a considerat că nu există nici un motiv de nulitate absolută care să îi afecteze valabilitatea, nefiind aplicabile în cauză temeiurile de drept invocate de reclamanți.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, susținând că prima instanță a dat o dezlegare greșită problemelor de drept care s-au ridicat în cauză.
Printr-un prim motiv de apel, reclamanții au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că prin notificarea din 25 mai 2001, aceștia au solicitat doar restituirea terenurilor, apreciind totodată că au formulat o nouă cerere privind restituirea magaziei peste termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Astfel, susțin reclamanții, prin notificarea din 25 mai 2001, au solicitat restituirea terenului fără construcție, această împrejurare datorându-se faptului că la acea dată nu era identificat terenul respectiv din celelalte terenuri ocupate de construcții.
Ulterior au identificat toate terenurile și construcțiile în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza topografică pe care au anexat-o, constatând că o parte dintre acestea au fost atribuite pentru construirea unor locuințe. în această situație, au acceptat oferta de a primi în echivalent o suprafață de teren liber, proprietatea comunei Șepreuș, constatând cu această ocazie că din terenul de 8548 mp care a fost dezmembrat în 5 parcele se poate restitui în natură doar parcela alcătuită din magazie și teren în suprafață de 2734 mp.
Reclamanții au mai învederat că prin notificare au solicitat retrocedarea întregului imobil înscris în C.F. 2704 Șepreuș, terenul și construcția formând un singur imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 și art. 492 C. proc. civ., astfel că descrierea incompletă a acestuia la depunerea notificării, nu poate conduce la concluzia vreunei renunțări la o parte din acest imobil.
Pe de altă parte, reclamanții au specificat că scrisoarea din 25 septembrie 2002 are o natură dublă de răspuns la oferta făcută de primar conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de anexă la notificare, ca și actele însoțitoare, în sensul art. 22 din aceeași lege, nefiind sub nici o formă o notificare, astfel că, față de natura precizată a actului, trebuie observat că a fost depus în termen.
în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de concesiune, reclamanții au susținut că prima instanță a dat o dezlegare greșită problemelor de drept ridicate în cauză.
Reclamanții au susținut că întrucât contractul de concesiune a fost încheiat la 25 septembrie 2001, ulterior depunerii notificării care viza restituirea în natură a imobilului, primarul avea obligația să le restituie imobilul și nicidecum să-l concesioneze.
De altfel, au învederat reclamanții, însuși pârâții, Primarul comunei Șepreuș și comuna Șepreuș, au recunoscut prin întâmpinare că la momentul încheierii contractului de concesiune, soarta imobilului disputat nu era clarificată, aceștia motivând că au dedus din discuția purtată cu unul dintre reclamanți, că se acceptă oferta de restituire prin echivalent, fără ca această deducție să fi îmbrăcat forma cerută de lege pentru a produce efecte juridice.
Pentru aceste considerente, reclamanții au solicitat instanței de apel să constate nulitatea absolută a contractului de concesiune, cu motivarea că pârâtele au încălcat prevederile art. 5 C. civ., actul juridic încheiat de părți fiind fondat pe o cauză ilicită, în sensul art. 966 și art. 968 C. civ.
Prin decizia nr. 125 din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au solicitat prin notificarea din 25 mai 2001 doar restituirea unor terenuri, aceștia pretinzând restituirea magaziei numai după ce le-a fost comunicată dispoziția nr. 313 din 6 septembrie 2002, context în care a considerat că în mod just prima instanță a apreciat că solicitarea a avut loc după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Instanța a apreciat că este de necontestat că identificarea terenului și a magaziei de cereale edificată pe aceasta nu a putut avea loc decât printr-o expertiză topografică, însă acest fapt nu poate fi imputabil decât reclamanților, care nu au depus diligențele necesare în acest sens, pentru a se putea încadra în termenul de decădere prevăzut de lege pentru adresarea notificării.
în privința contractului de concesiune, instanța a reținut că acesta a fost încheiat la 25 septembrie 2001, tocmai în considerarea faptului că prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanții nu au pretins restituirea în natură a magaziei de cereale, fiind astfel respectate prevederile Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a reiterat aproape ad literam concluziile primei instanțe.
Reiterând în cererea de recurs motivele de apel, reclamanții au mai susținut în cadrul motivului privind constatarea nulității absolute a contractului de concesiune că în mod eronat, instanța a reținut validitatea acestuia, întrucât la data încheierii sale, respectiv 25 septembrie 2001, aceștia se aflau încă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, care a expirat abia la 14 februarie 2002.
Recursul este fondat.
Sub un prim aspect, se observă că deși reclamanții au invocat în cererea de recurs motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate de aceștia fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând decizia curții de apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate concluziile primei instanțe, fără a răspunde motivelor de apel formulate.
Singurul argument al instanței de apel că, deși identificarea terenului și a magaziei nu a putut avea loc decât printr-o expertiză topografică, apreciind însă că acest fapt este imputabil reclamanților care nu au depus diligențele necesare pentru a se putea încadra în termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru adresarea notificării, nu răspunde explicit susținerilor apelanților privind natura dublă a scrisorii adresate primarului la 25 septembrie 2002 și a actelor alăturate acesteia, anexate notificării conform art. 22 din lege și care, în opinia acestora, dovedesc depunerea în termen a cererii de restituire a magaziei.
Cu referire la primul motiv de apel, se constată că prin notificarea din 25 mai 2001, aflată în dosarul primei instanțe, reclamanții au solicitat restituirea unui număr de patru terenuri preluate de stat de la antecesorii lor, aceștia precizând totodată că pentru construcțiile situate pe terenurile fostului CAP Cermei, preluate abuziv și care au fost demolate, solicită despăgubiri bănești.
Cum în apel, reclamanții au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că prin notificarea din 25 mai 2001, aceștia au solicitat exclusiv restituirea unor terenuri, se impunea ca instanța, în raport cu cererea prin care reclamanții arătau că imobilele construcții au fost demolate, să verifice, pe baza extraselor de carte funciară și a altor acte, inclusiv a actelor administrative în temeiul cărora s-a preluat imobilul și s-a făcut intabularea în cartea funciară, dacă vreunul dintre imobilele menționate se identifică cu magazia a cărei retrocedare se cere.
Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate absolută a contractului de concesiune, rezumându-se în a aprecia că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii, în condițiile în care prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanții nu au pretins restituirea în natură a magaziei de cereale.
Or, contractul de concesiune aflat în dosarul primei instanțe, privea atât magazia cât și terenul în suprafață de 2734 mp, care de altfel fusese restituit în natură reclamanților prin dispoziția nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de Primarul comunei Șepreuș, cu obligația acestora de a se subroga în drepturile Consilului local Șepreuș.
Astfel fiind, instanța putea și trebuia să se pronunțe asupra motivului de nulitate referitor la cauza ilicită a contractului de concesiune care privea magazia de cereale și terenul.
Cum motivarea deciziei atacate nu răspunde motivelor de apel formulate de reclamanți, iar potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost deplin stabilite pentru a permite Curții să se pronunțe conform art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis, a fost casată hotărârea recurată și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.
Instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici formulate de reclamanți.
| ← Competenţa materială de soluţionare a acţiunii în nulitatea... | ICCJ. Decizia nr. 6343/2004. Civil → |
|---|
