ICCJ. Decizia nr. 6343/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 14 mai 1999 pe rolul Tribunalului București, reclamanta M.R. a chemat în judecată pe pârâții T.N.V. și N.G., solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA, echivalent în lei și la cheltuieli de judecată.
S-a invocat ca temei al pretențiilor contractul de împrumut încheiat în aprilie 1995 cu pârâtul T.N.V., prin care reclamanta i-a remis acestuia, în prezența pârâtului N.G., suma de 34.400 dolari SUA, cu obligația de restituire în două tranșe egale, la 6 octombrie 1995, respectiv 28 octombrie 1995.
S-a mai susținut că pârâții au garantat cu toate bunurile și veniturile lor, inclusiv cu apartamentele bun comun cu soțiile, restituirea împrumutului primit de T.N.V.
întrucât nu i s-a achitat un rest de 20.000 dolari SUA, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a celor doi pârâți, conform art. 1576 și urm. C. civ.
în raport cu probele cu înscrisuri administrate, făcând și aplicarea art. 225 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a V-a, prin sentința nr. 370 din 18 mai 2000 a admis acțiunea, obligând pe pârâți în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA către reclamantă, precum și la 14.173.000 lei, cheltuieli de judecată.
După casarea unei prime hotărâri de către Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia cu nr. 129 din 19 martie 2003, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.G. împotriva sentinței de fond.
A reținut instanța că în raport cu plângerile penale formulate de reclamantă și conținutul altor înscrisuri, acțiunea apare ca fiind formulată înăuntrul termenului de prescripție. S-a constatat nefondată susținerea apelantului privind cuantumul mai mic al împrumutului acordat de reclamantă lui T.N.V.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul N.G.
Recursul a fost generic încadrat în drept în dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., încălcându-se astfel dispozițiile art. 302 lit. c) C. proc. civ.
în esență, se invocă prescripția dreptului la acțiune, în raport cu data de 10 mai 1996 când s-a efectuat ultima plată. Se mai susține că este greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia a operat întreruperea prescripției prin plângerea penală formulată de reclamantă.
în final se mai susține că în realitate suma împrumutată era de 20.000 dolari SUA, iar nu de 34.400 dolari SUA, cum ar rezulta din înscrisuri aflate într-un dosar de cercetare penală.
Recursul nu este fondat.
Potrivit contractului de împrumut sub semnătură privată, reclamanta i-a împrumutat lui T.N.V. suma de 34.400 dolari SUA în cursul lunii aprilie 1995, acesta obligându-se să restituie în două tranșe, câte 17.200 dolari SUA la 6 octombrie 1995, respectiv 28 octombrie 1995. N.G. s-a obligat prin scriere olografă pe același înscris să se oblige în mod solidar cu împrumutatul.
Debitorul principal nu s-a prezentat niciodată pentru a formula apărări în cauză.
Analizând excepția prescripției, invocată de pârâtul N.G., prima instanță a respins-o prin încheierea din 20 ianuarie 2000, soluție menținută de instanța de apel, care a motivat, în sensul redat anterior.
Astfel, este real că, în lipsa altor probe, o parte din împrumut s-a restituit la 10 mai 1996, astfel că formularea acțiunii la 14 mai 1999 ar fi, cum susține recurentul, făcută cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
în speță însă era incident art. 16 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, potrivit cu care prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Or, în speță, prin declarație olografă necontestată, datată 4 martie 1999, recurentul a recunoscut datoria, invocând neseriozitatea debitorului principal.
Ca atare, reclamanta-creditoare nu poate fi sancționată pentru că ar fi stat în pasivitate, dimpotrivă, probele administrate demonstrează demersurile sale, amiabile, plângeri penale, reclamații la locul de muncă al debitorilor, în vederea recuperării creanței.
Susținerea recurentului în sensul nepronunțării instanței și a lipsei rolului activ nu are suport probator în cauză pentru a atrage modificarea sau casarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, văzând că ambele instanțe au aplicat corect legea, dispozițiile art. 1656,art. 1584 C. civ., art. 1041 C. civ., ale Decretului nr. 167/1958, recursul de față a fost respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7032/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6295/2004. Civil → |
|---|
