ICCJ. Decizia nr. 7089/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7089
Dosar nr. 3267/200.
Şedinţa publică din 14 decembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9891 din 4 iulie 2002, Judecătoria Ploieşti a respins atât excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii lucrului judecat invocate de pârâţi, cât şi acţiunea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâţii B.D., B.R., G.A., Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi SC C. SA Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că problema modului în care a fost preluat imobilul de către stat nu mai poate fi pusă în discuţie, deoarece a fost soluţionată definitiv şi irevocabil în procesul care a avut ca obiect soluţionarea plângerii formulate în contradictoriu cu comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data întocmirii actului, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privitoare la constatarea nulităţii absolute, nu sunt aplicabile.
Prin Decizia civilă nr. 1824 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Consiliul Local Ploieşti şi apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, iar Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 480 din 12 martie 2003, a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii B.D. şi B.R., a casat hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti.
Instanţa de recurs a reţinut, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ., deoarece în procesele anterioare acţiunile au fost întemeiate pe art. 480 C. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar în prezenta cauză acţiunea s-a formulat în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Reţine instanţa de recurs, că dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B., trebuie analizat după cum se stabileşte modul de preluare a bunului: - cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil şi că instanţa de rejudecare nu trebuie să mai facă trimitere la Decizia civilă nr. 829 din 30 martie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti, faţă de împrejurarea stabilită de CEDO, că prin soluţiile anterioare reclamantei i-a fost refuzat accesul la instanţe, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai reţine, că în raport cu modul în care a fost preluat imobilul se va soluţiona şi cererea care are ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.
Rejudecând cauza, Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 6881 din 22 septembrie 2003, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, B.R. şi G.A., precum şi excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâta SC C. SA Ploieşti.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.E., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5 N din 10 septembrie 1996, încheiat între pârâţii B.D. şi SC C. SA Ploieşti, a fost respinsă cererea care are ca obiect restituirea imobilului, situat în Ploieşti, şi au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantei suma de 8.900.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a primit de la părinţii săi (V.P. şi V.I.), prin actul dotal, autentificat sub nr. 157 din 20 ianuarie 1944, imobilul situat în Ploieşti, compus din două corpuri de casă şi terenul aferent.
Imobilul a fost preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, deşi reclamanta se încadra în categoriile exceptate de la naţionalizare. În anul 1950 aceasta era „soră infirmieră", aşa cum rezultă din Carnetul de Surori de Cruce Roşie a Republicii Populare Române numărul V/91, eliberat în anul 1949, înscris care se coroborează cu „Declaraţia globală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite sau asimilate lor" pe anul 1950.
Reţine instanţa de fond, că imobilul a fost preluat de Statul Român abuziv, iar reclamanta şi-a păstrat până în prezent calitatea de proprietar.
De aceea, la data vânzării imobilului, 10 septembrie 1996, statul nu avea calitatea de proprietar a bunului înstrăinat.
Reclamanta a cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, contract care, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este lovit de nulitate absolută, afară de cazul în care a fost încheiat cu bună-credinţă.
Reaua-credinţă a vânzătorului, care a preluat bunul fără titlu de la adevăratul proprietar şi l-a înstrăinat în timp ce corpul B era revendicat de fostul proprietar, este indiscutabilă.
În privinţa cumpărătorului B.D. operează prezumţia de bună-credinţă care, fiind o prezumţie simplă, poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă şi reclamanta a făcut dovada că acesta a avut ştiinţă de situaţia imobilului.
Reclamanta, prin notificarea trimisă la data de 17 august 1996, i-a adus la cunoştinţă că se consideră proprietara întregului imobil (corp A şi B), că statul deţine bunul ilegal şi că orice act de vânzare este nul de drept.
Se reţine, că reaua-credinţă a cumpărătorului rezultă şi din faptul că cererea pentru cumpărarea bunului a fost formulată la data de 15 august 1996, anterior expirării termenului prevăzut de Legea nr. 112/1995 pentru atacarea hotărârii prin care comisia judeţeană de aplicare a acestei legi a dispus restituirea în natură a corpului A şi plata de despăgubiri pentru corpul B.
Prin urmare, fiind dovedită reaua-credinţă a ambelor părţi, contractul de vânzare-cumpărare este nul, în temeiul art. 948 şi art. 966 C. civ. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la cererea de restituire a imobilului, se reţine că a fost formulată ca urmare a răspunsului Consiliului Local al Municipiului Ploieşti că bunul fiind vândut, se va pronunţa asupra cererii de restituire numai după o eventuală desfiinţare a contractului.
De aceea, întrucât reclamanta a ales să-şi valorifice dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, capătul de cerere întemeiat pe dreptul comun se respinge, urmând ca aceasta să continue procedura reglementată de legea specială, putând contesta dispoziţia ce urmează a fi emisă, în temeiul art. 24 alin. (7) din lege.
În privinţa excepţiilor invocate de pârâte, se reţine că sunt neîntemeiate, deoarece Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, B.R. şi G.A. au calitate procesuală şi nu sunt îndeplinite condiţiile înscrise în art. 1201 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 889 din 25 martie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, B.D., B.R. şi G.A. împotriva acestei hotărâri.
Cu privire la apelul declarat de pârâţi, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de fond, stabilind că reclamanta era exceptată de la naţionalizare, a constatat că bunul a fost preluat fără titlu valabil. În privinţa bunei-credinţe, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 1898 C. civ., în raport cu care dobânditorul este de rea-credinţă atunci când, cu minime diligenţe, putea să ştie că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. Or, cu probele administrate la cererea reclamantei, a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe, deoarece la data încheierii contractului B.D. ştia că statul nu deţine bunul pe baza unui titlu valabil. Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc, la nr. 2820 din 7 august 1996, i s-a adus la cunoştinţă că statul deţine imobilul, corp B, fără drept şi că orice vânzare a bunului este nulă de drept.
Reţine instanţa de apel, că este neîntemeiată şi susţinerea că se impunea a se dispune suspendarea judecării cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, până la rezolvarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, în plus, legea prevede că numai persoana îndreptăţită poate renunţa la judecarea cauzei sau, după caz, poate solicita suspendarea judecării ei.
Cu privire la apelul declarat de reclamantă, s-a reţinut că soluţia respingerii capătului de cerere având ca obiect restituirea imobilului este legală, pentru că situaţia în care se află reclamanta este prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, în art. 47 alin. (2). Reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului Ploieşti, însă, formulând acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, procedura de restituire este suspendată de drept, existând pentru reclamantă obligaţia să înştiinţeze persoana notificată după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Mai reţine instanţa de apel, că un alt argument pentru păstrarea soluţiei respingerii cererii de restituire este şi acela că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv şi deţinute de persoanele arătate la art. 21 din lege, se face numai în temeiul legii speciale, fiind exclusă orice acţiune directă în justiţie.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs reclamanta şi pârâţii B.D., B.R., G.A. şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti.
Reclamanta, invocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că în mod greşit a fost respinsă cererea de restituire a imobilului.
Arată recurenta, că instanţa de fond a ignorat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede expres că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, precum şi art. 13 alin. (1) din lege, care se referă la imobilele restituite prin hotărâre judecătorească.
Susţine recurenta, că motivele din acţiunea înregistrată la instanţa de fond, în recurs la Curtea de Apel Ploieşti, s-au coroborat cu hotărârea CEDO, fapt care a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Or, instanţa de fond, deşi reţine că reclamanta nu a pierdut calitatea de proprietar, nu finalizează actul de justiţie, trecând asupra autorităţii administrative sarcina rezolvării cererii. În acest mod, au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Se mai reţine, că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată prin hotărârea apelată, cu motivarea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în natură este posibilă numai în temeiul acestei legi, deoarece odată eliminat blocajul dat de existenţa contractului nul, trebuie ieşit din restricţiile Legii nr.10/2001 referitoare la restituirea în natură a bunului.
Este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 482 din 11 decembrie 2002 şi se cere să se constate că imobilul este deţinut ilegal de terţe persoane fizice, faţă de care restituirea în natură nu poate fi refuzată.
Pârâţii B.D., B.R. şi G.A., fără să invoce vreun motiv de recurs, fac următoarele susţineri:
- Greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, fără ca instanţele să analizeze actele în mod cronologic, pentru că reclamanta a cerut, în temeiul Legii nr. 112/1995, să-i fie restituit în natură întregul imobil, însă pentru corpul B ocupat de chiriaşi i-au fost acordate despăgubiri.
După pronunţarea de către comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărârii nr. 35/1996, reclamanta a notificat pe chiriaşi şi toate organele statului să nu se încheie contract de vânzare-cumpărare, până când nu sunt epuizate toate căile de atac împotriva acestei hotărâri.
Or, contractul a fost încheiat în luna septembrie 1996, după ce s-a respins contestaţia formulată de reclamantă.
Arată recurenţii, că actul a fost încheiat cu bună-credinţă, deoarece la data de 10 septembrie 1996 s-au asigurat că hotărârea judecătorească pronunţată în contestaţia formulată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este definitivă. La acel moment, statul era proprietar aparent al bunului, şi au avut credinţa că actul se încheie cu adevăratul proprietar.
Legalitatea decretului de naţionalizare trebuie apreciată la momentul aplicării lui şi nu după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta-intimată invocă hotărârea CEDO, însă această instanţă arată că „naţionalizarea bunului s-a făcut în condiţiile unei legi de perfectă aplicare la momentul naţionalizării".
Chiar dacă s-ar aplica art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, acest fapt nu constituie un considerent care să ducă automat la constatarea relei-credinţe a recurenţilor.
- Greşit s-a respins cererea de suspendare a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Susţin recurenţii, că interpretarea dată de instanţe, în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care numai reclamanta poate solicita suspendarea, nu este corectă, deoarece acţiunea fiind promovată pe calea dreptului comun se aplică dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă şi nu legea specială. Acţiunea fiind promovată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, instanţa nu putea constata că nu se aplică dispoziţiile dreptului comun.
Se susţine, că cererea de suspendare a judecăţii a fost respinsă greşit, chiar şi în raport cu art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că, potrivit textului, suspendarea poate fi cerută de oricare parte, iar suspendarea prezentei cauze, până la soluţionarea irevocabilă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impunea, pentru că acţiunea în constatarea nulităţii absolute reprezintă dreptul comun în materie, iar dispoziţiile unei legi speciale se aplică cu precădere.
Referitor la posibilitatea instanţelor de a aprecia asupra valabilităţii preluării bunului, susţin recurenţii, că legea intrând în vigoare în anul 1998, nu poate fi aplicată situaţiilor juridice consumate în anul 1996.
Într-un memoriu, aflat la dosar, pe care nu este menţionată data formulării lui şi nici data înregistrării la instanţă, recurenţii arată că instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi fost exceptată de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, doar pe baza unui carnet de cruce roşie, în raport cu care a fost inclusă în categoria „intelectuali", deşi trebuia să se reţină că, potrivit Decretului nr. 524/1955, erau exceptate de la naţionalizare imobilele… provenite din muncă, iar de la reclamantă şi familia sa, cu care locuia, s-au naţionalizat 10 imobile, aceştia fiind încadraţi la categoria „exploatatori de locuinţe".
Instanţele, ignorând acest fapt şi împrejurările reţinute prin hotărârea CEDO, au constatat greşit că reclamanta nu se încadra în Decretul nr. 92/1950.
Se mai invocă, faptul că în procesele soluţionate anterior s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale şi că notificarea nu a fost primită niciodată de recurenţi.
În declaraţia de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, se arată că imobilul care face obiectul litigiului a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, că prin hotărârea nr. 36/1996 comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a dispus restituirea în natură a corpului A, acordând despăgubiri pentru corpul B din imobil şi se apreciază că încheierea contractului nr. 5/1996 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale. Mai susţine recurentul, că prin hotărârea CEDO s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa despăgubiri pentru refuzul instanţelor de a soluţiona acţiunea în revendicare, fără să fie anulat contractul de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinările depuse la dosar de pârâţii-intimaţi SC C. SA Ploieşti, B.D., B.R. şi G.A., s-a cerut să fie respins recursul declarat de reclamantă, iar prin întâmpinarea formulată de reclamantă, s-a invocat nemotivarea cererii de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi s-a cerut să se respingă recursul declarat de pârâţii B.D., B.R. şi G.A.
Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis, recursul declarat de pârâţii B.D., B.R. şi G.A. va fi respins, iar recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Ploieşti va fi constatat nul.
Criticile formulate de reclamanta S.E. fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile înscrise în acest text sunt incidente în cauză.
Reţinând că restituirea în natură a bunului poate fi obţinută de reclamantă numai prin continuarea şi finalizarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă orice acţiune directă în justiţie, instanţa de fond şi cea de apel au extins aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 şi la raporturile persoanei îndreptăţite la restituire, cu terţii dobânditori ai imobilului preluat abuziv, care deţin bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speţă.
Reclamanta a formulat acţiunea, prin care a cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5 N din 10 septembrie 1996 şi să-i fie restituit imobilul înstrăinat prin acest contract, în contradictoriu cu: B.D. (cumpărătorul imobilului), B.R., G.A., SC C. SA Ploieşti (vânzătoarea) şi cu Consiliul Local al Municipiului Ploieşti.
Anterior formulării acţiunii, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului Ploieşti, solicitând ca imobilul, corp B, situat în Ploieşti, să-i fie restituit în natură, iar pentru garajul care a fost demolat să-i fie acordate despăgubiri. Consiliul Local al Municipiului Ploieşti i-a comunicat că bunul a fost vândut de către SC C. SA Ploieşti.
În cazul formulării acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, conform art. 47 alin. (2) din lege, procedura administrativă se suspendă de drept până la soluţionarea acţiunii, însă această procedură este obligatorie şi sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea ei, dacă acţiunea este formulată în contradictoriu cu persoanele juridice prevăzute de art. 20 şi art. 21 din lege, care deţin imobilul preluat abuziv la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dacă însă imobilul preluat abuziv a fost înstrăinat şi este deţinut de cumpărători, cum este cazul în speţă, terţii dobânditori cu titlu particular pot fi acţionaţi direct în justiţie, deoarece, prin lege, nu este prevăzută notificarea acestora, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură a bunului.
Prin urmare, în cauză, suspendarea procedurii prealabile, declanşată prin notificarea primăriei, nu exclude dreptul reclamantei de a solicita, o dată cu cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, şi restituirea imobilului de către terţii dobânditori, în mâinile cărora se află bunul.
De altfel, raportat la îndrumările date de Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 480 din 12 martie 2003, au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece instanţa de trimitere trebuia să rejudece cauza pe fond, analizând cererea de restituire şi dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B, în raport cu modul de preluare a bunului – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil.
De aceea, se constată că soluţia respingerii cererii de restituire a imobilului, fără a se intra în cercetarea fondului, pronunţată de prima instanţă, păstrată de instanţa de apel, este nelegală.
Criticile formulate de pârâţii B.D., B.R. şi G.A., fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă, în raport cu susţinerile recurenţilor, dispoziţiile acestui text nu sunt incidente în cauză.
Faptul că reclamanta a formulat şi cerere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu exclude posibilitatea valorificării dreptului său asupra imobilului care face obiectul procesului, pe calea acţiunii în constatarea nulităţii contractului prin care imobilul preluat abuziv a fost înstrăinat, acţiune întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa investită cu soluţionarea acţiunii trebuie să se pronunţe asupra valabilităţii titlului de preluare a bunului, deoarece textul priveşte imobilele preluate de stat în baza unui titlu nevalabil.
Sub incidenţa art. 46 alin. (2) din lege, intră toate actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De aceea, corect prin hotărârile atacate s-a analizat valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului înstrăinat în anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul procesului şi s-a reţinut că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.
Imobilul care face obiectul procesului, dobândit de reclamantă prin actul dotal, autentificat sub nr. 157 din 20 ianuarie 1944, aflat la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploieşti, a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la nr. 465 din anexa la decret. Reclamanta însă nu se încadra în categoria persoanelor prevăzute de art. I din decret: industriaşi, moşieri, bancheri, mari comercianţi sau exploatatori de locuinţe, ci, în calitatea ei de soră infirmieră, făcea parte din categoria persoanelor excluse de la aplicarea decretului care, în art. 11 prevede exceptarea de la naţionalizare, prin raportare la categorii socio-profesionale determinate în mod generic şi nu prin enumerarea exhaustivă a tuturor profesiilor.
Faptul că în anexa la decretul de naţionalizare sunt înscrise mai multe persoane cu numele V., de la care au fost preluate apartamentele situate la alte adrese decât imobilul preluat de la reclamantă, nu constituie dovada că reclamanta se încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi.
Prin hotărârea CEDO, invocată de recurenţi, nu s-a reţinut că naţionalizarea imobilului s-a făcut în condiţiile legii, aplicată corect la data naţionalizării. În considerentele hotărârii, aflată la dosarul nr. 1758/2003 al Curţii de Apel Ploieşti, se reţine lipsa competenţei Curţii rationae temporis pentru a examina împrejurările naţionalizării sau efectele continue produse de ea până la această dată şi că evaluarea împrejurărilor dacă naţionalizarea casei a fost făcută „fără titlu" este o situaţie de fapt pentru care competenţa aparţine jurisprudenţei naţionale.
Recurenţii invocă şi hotărârile pronunţate în procesele anterioare, însă, raportat la îndrumările date prin Decizia de casare, rejudecând cauza, instanţele nu puteau să reţină valabilitatea titlului pe baza unor împrejurări stabilite în procesele anterioare.
În cazul imobilelor la care se referă art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a actului de înstrăinare este înlăturată.
dacă acesta a fost încheiat cu bună-credinţă, însă reclamanta, care a adresat notificări, Consiliului Local al Municipiului Ploieşti, comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi familiei D.B., a făcut dovada relei-credinţe a pârâţilor-recurenţi. Pentru dobânditorul bunului, conform art. 1898 C. civ., aplicabil prin analogie, „buna-credinţă" este credinţa cumpărătorului că vânzătorul avea toate însuşirile prevăzute de lege pentru a-i transmite proprietatea. El este însă de rea-credinţă, dacă la momentul încheierii actului ştia sau, cu minime diligenţe, putea să ştie că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Or, în cauză, pârâţii-recurenţi, la data de 10 septembrie 1996, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, ştiau că titlul de proprietate al statului este contestat şi că persoana de la care imobilul a fost preluat susţine că statul, nu poate vinde bunul, deoarece prin notificarea din data de 9 august 1996 au fost avertizaţi că bunul este deţinut ilegal de stat, că orice vânzare este nulă şi că în cazul unei acţiuni în justiţie nu vor putea invoca buna-credinţă.
Recurenţii-pârâţi, în declaraţia de recurs, fără să conteste primirea notificării, au invocat buna lor credinţă, susţinând că reclamanta, prin notificările trimise, a cerut să nu fie încheiat contractul până nu se epuizează toate căile de atac împotriva hotărârii nr. 35/1996, dată de comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, iar dreptul de a cumpăra bunul a fost valorificat prin încheierea contractului, după ce contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsă.
Actele depuse la dosar atestă însă faptul că hotărârea nr. 35 din 17 iulie 1996 a fost contestată la data de 16 august 1996, iar Judecătoria Ploieşti s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 8688 din 3 septembrie 1998. Reclamanta a folosit toate căile de atac, iar Curtea de Apel Ploieşti a soluţionat recursul prin Decizia civilă nr. 1244 din 23 aprilie 1999.
Prin urmare, la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare (10 septembrie 1996), procesul era în curs de judecată. De altfel, prin memoriul depus ulterior la dosar, recurenţii susţin că nu au primit notificarea, însă dovada comunicării notificării se află la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploieşti.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la faptul că, în conformitate cu art. 244 alin. (1) C. proc. civ., se impunea ca judecata cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare să fie suspendată, până la soluţionarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata, când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Suspendarea judecăţii, în condiţiile acestui text, este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată, care poate lua măsura suspendării numai atunci când se poartă o altă judecată care priveşte existenţa unor chestiuni prejudiciabile, a căror soluţionare ar avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării procesului.
Or, în cauză, nu se poartă o altă judecată şi nici nu poate continua procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 decât după soluţionarea cererii în constatarea nulităţii contractului de înstrăinare, deoarece, conform art. 47 alin. (2) din lege, acţiunea în justiţie prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, în condiţiile art. 46, suspendă procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 până la soluţionarea litigiului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti este nul.
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1- 10 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul, înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, pârâtul-recurent nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 302 şi art. 304 C. proc. civ., pentru că în cererea de recurs, formulată în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., nu a indicat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
În declaraţia de recurs, înregistrată la instanţă la data de 15 aprilie 2004, se fac susţineri cu caracter general referitoare la cererea adresată de reclamantă comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, la soluţia pronunţată de comisie şi la hotărârea CEDO şi se apreciază că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea legii.
Deoarece aceste susţineri, nestructurate din punct de vedere juridic, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cererea de recurs formulată de acest pârât nu este susceptibilă de a fi examinată în fond.
Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul declarat de reclamantă, se va casa în parte Decizia atacată şi conform art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., se va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceasta, urmând ca instanţa de apel să procedeze conform art. 297 C. proc. civ.
Restul dispoziţiilor hotărârii, vor fi menţinute.
Recursul declarat de pârâţii B.D., B.R. şi G.A. va fi respins, iar recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti se va constata nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva deciziei civile nr. 889 din 25 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează în parte Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de apel formulată de reclamantă.
Menţine restul dispoziţiilor hotărârii.
Respinge recursul declarat de pârâţii B.D., B.R. şi G.A. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Constată nul recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti împotriva aceleiaşi hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5530/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 703/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în... → |
|---|
