ICCJ. Decizia nr. 7136/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Satu Mare sub nr. 5206 din 22 mai 1998, Z.F., reclamant cu domiciliul ales în municipiul Satu Mare, a cerut în contradictoriu cu pârâții V.A. și V.I. din aceeași localitate, ca în temeiul dispozițiilor art. 975 C. civ. și a art. 34 și art. 39 din Decretul-lege nr. 115/1938 să se dispună anularea tranzacției judiciare încheiate între pârâți la 24 decembrie 1997 cu privire la imobilul (casă și curte) situat în Satu Mare, anularea hotărârii de expedient nr. 36 din 6 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 12118/1997 în baza tranzacției dintre pârâți și restabilirea situației anterioare în C.F., în sensul radierii intabulării dreptului de proprietate al pârâtei V.I. în baza sentinței menționate asupra imobilului mai sus arătat.
Reclamantul a susținut în esență că întrucât pârâtul V.A. care îi datorează echivalentul în lei a sumei de 35.200 mărci germane, dobânzi și cheltuieli de judecată în temeiul sentinței civile irevocabile nr. 1483 din 23 februarie 1995 a Judecătoriei Satu Mare s-a sustras executării silite invocând insolvabilitatea, în calitate de creditor al creanței a cerut în justiție sistarea codevălmășiei dintre acesta și soția sa, pârâta V.I., asupra imobilului, casă și teren, situate în Satu Mare.
Urmare a admiterii acțiunii prin sentința civilă nr. 1029 din 27martie 1997 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin respingerea apelului soților V., în scopul fraudării intereselor sale și a obstaculării executării silite, pârâții de rea credință și în conivență frauduloasă, au cerut și au obținut divorțul și totodată împărțirea bunurilor comune, potrivit tranzacției încheiate la 24 decembrie 1997 prin care imobilul asupra căruia urma să poarte executarea silită, a fost atribuit în proprietatea exclusivă a soției.
Prin sentința civilă nr. 8416 din 20 noiembrie 1998 Judecătoria Satu Mare a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu consecința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a considerat că tranzacția dintre soți nu a fost încheiată în frauda creditorului urmăritor și că această concluzie este impusă de faptul că pârâtul-debitor V.A. a primit prin tranzacție bunuri de o valoare mai mare decât V.I.
Instanța de fond a reținut în context că urmărirea primului pârât ar fi posibilă la cererea reclamantului-creditor și ținându-se seama de faptul că V.A. este proprietarul unor imobile situate în municipiul Brașov.
în fine, s-a motivat că acțiunea nu ar putea fi admisă nici dacă ar exista elemente de încheiere a tranzacției în dauna creditorului-reclamant, pentru că numai anularea parțială a tranzacției nu ar fi admisibilă.
Hotărârea primei instanțe a fost desființată prin decizia nr. 797 din 11 iunie 1999 a Tribunalului Satu Mare ca instanță de apel care, admițând apelul reclamantului Z.F. a constatat că Judecătoria Satu Mare era competentă material să judece litigiul, motiv pentru care a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Satu Mare ca primă instanță.
Soluționând litigiul în fond, prin sentința nr. 214/D din 13 iulie 2000, tribunalul a admis în parte acțiunea, a dispus anularea tranzacției încheiate de pârâți la 24 decembrie 1997 cu privire la imobilul situat în Satu Mare, cu consecința restabilirii situației anterioare în C.F. nr. 8437 Satu Mare și a respins capătul de cerere privind anularea sentinței civile nr. 36 din 6 martie 1998 a Judecătoriei Satu Mare.
Instanța menționată a stabilit de această dată că în partea privind tranzacția pentru împărțirea bunurilor comune s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 975 C. civ., întrucât pârâții au încheiat actul cu privire la imobilul urmărit, cu vădită rea-credință din partea debitorului, în scopul împiedicării executării creanței creditorului-reclamant și spre a-și agrava starea de insolvabilitate.
Cât privește anularea sentinței civile prin care s-a luat act de tranzacție, tribunalul a socotit cererea admisibilă, întrucât hotărârile judecătorești ar putea fi desființate numai pe căile legale de atac.
Hotărârea instanței de fond a fost integral schimbată de Curtea de Apel Oradea care prin decizia civilă nr. 30 A din 13 iunie 2001 a admis apelul declarat de pârâta V.I. și a respins acțiunea cu consecința obligării reclamantului la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că din probele administrate în cauză nu ar rezulta intenția pârâților de a frauda pe creditorul-reclamant, tranzacția având dimpotrivă rezultatul simplificării situației prin intrarea în patrimoniul debitorului a unor bunuri apreciate chiar în lipsa unei expertize de evaluare, ca fiind suficiente pentru acoperirea creanței.
Instanța a socotit totodată ca probabil faptul că și în cazul soluționării cu precădere a partajului de bunuri comune declanșat de creditorul-reclamant, imobilul urmărit ar fi fost atribuit pârâtei ca soție a debitorului, așa încât deși corect introdusă, acțiunea ar fi avut aceleași rezultate.
în fine tribunalul a considerat că reclamantul-creditor nu ar fi făcut dovada pretinsei insolvabilități a debitorului.
împotriva hotărârii instanței de apel și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, reclamantul Z.F.
Invocând lipsa de temei legal a deciziei, aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie și nemotivarea soluției cu privire la toate capetele de acțiune, recurentul a susținut în esență că instanța de apel a reținut greșit și în contradicție cu dovezile cauzei atât lipsa intenției frauduloase a pârâților la facerea tranzacției în scopul împiedicării executării creanței sale și a sustragerii imobilului de urmărirea silită, cât și inexistența insolvabilității pârâtului-debitor.
Recursul se dovedește fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 975 C. civ. creditorii pot în numele lor personal să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
în același timp în conformitate cu prevederile art. 785 C. civ. în caz de împărțeală, creditorii unuia dintre coîmpărțitori, pentru ca împărțeala să nu se facă cu viclenie în scopul vătămării drepturilor lor pot pretinde să fie prezenți, pot să intervină cu spesele lor sau pot să atace împărțeala făcută în lipsa lor sau fără să se țină seama de opoziția lor.
Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic faptul că tranzacția dintre soți privind împărțirea bunurilor comune a fost încheiată și consacrată prin hotărâre de expedient la cererea acestora la data de 6 ianuarie 1998, fără știrea creditorului, într-un dosar separat, deși pe rolul instanțelor era în curs de soluționare în același timp acțiunea de împărțire a bunurilor comune declanșată anterior de către reclamantul-creditor ca urmare a constatării insolvabilității pârâtului-debitor V.A. în cadrul executării silite.
în același timp la data împărțelii bunurilor prin tranzacția soților pârâți, era în vigoare interdicția de înstrăinare asupra imobilului, instituită la cererea creditorului odată cu declanșarea acțiunii provocatorii de partaj, consemnată ca atare în C.F. odată cu notarea existenței litigiului.
Aceste împrejurări de fapt cu consecințe efective asupra stabilirii existenței sau nu a intenției de fraudare și a conivenței frauduloase dintre pârâți nu au fost avute în vedere la judecata, ceea ce rezultă vădit din motivarea hotărârii atacate.
Cât privește insolvabilitatea pârâtului-debitor V.A., pe care instanța era obligată să o verifice chiar și din oficiu în cadrul acțiunii întemeiate pe art. 975 C. civ., hotărârea atacată cuprinde exclusiv supoziții și a aprecieri ale judecătorilor fără nici o acoperire în probele administrate în cauză.
în cauză nu s-a dovedit nici existența pretinselor bunuri în patrimoniul pârâtului-debitor care ar putea face obiectul executării silite, cum nici valoarea lor spre a verifica dacă în raport de creanță ar îndestula pe creditorul-reclamant. Aceste elemente nu au făcut de altfel nici obiectul verificării judecătorești cu prilejul pronunțării hotărârii de expedient, când instanța a luat act de tranzacție fără să existe la dosarul cauzei (nr. 12118/1997 a Judecătoriei Satu Mare) o singură dovadă privind existența bunurilor declarate de soți ca bunuri comune (vezi pretinsele proprietăți imobiliare din Brașov) sau la prețuirea lor.
Așa fiind recursul a fost admis cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei la aceeași instanță spre rejudecare, în concordanță cu temeiul de drept al acțiunii și ca urmare a cerințelor legale privind administrarea și aprecierea dovezilor.
| ← Locuinţa vândută chiriaşului în temeiul Legii nr. 112/1995.... | ICCJ. Decizia nr. 7109/2004. Civil → |
|---|
