ICCJ. Decizia nr. 7152/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1028 din 14 februarie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții S.M. și S.P. împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Primăriei municipiului București, privind constatarea faptului că statul român este proprietarul imobilului din București.
Prin aceeași sentință a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Primăria municipiului București și a obligat-o pe pârâtă să încheie cu reclamanții contract de închiriere pentru imobilul din str. E.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cererea privind constatarea existenței unui drept de proprietate a statului asupra imobilului este inadmisibilă, deoarece prin decizia civilă nr. 2165/2001, Tribunalul București, secția a V a civilă, menținută prin decizia civilă din 30 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, a fost respinsă acțiunea de evacuare formulată de P.C. și s-a constatat că statul este proprietarul imobilului din str. E.
în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita obligarea Primăriei municipiului București să încheie contract de închiriere, s-a reținut că reclamanții beneficiază de reglementările legale privind reînnoirea contractului de închiriere deoarece contractul încheiat cu Primăria prevedea că termenul de încetare a locațiunii expira la data de 29 septembrie 1998.
Hotărârea judecătoriei a devenit irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
împotriva acestei hotărâri, la data de 16 martie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, considerând că este netemeinică și a fost dată cu încălcarea esențială a legii.
Se arată, astfel, că locatorul trebuie să aibă asupra lucrului cel puțin prerogativa folosinței, deoarece încheierea unui contract de închiriere presupune efectuarea unui act juridic de administrare cu titlu oneros.
în cauză, prin decizia nr. 1808 din 15 decembrie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului București, emisă în temeiul Legii nr. 4/1973, ap. nr. 2 a trecut, cu plată, din proprietatea numitei P.A. în proprietatea statului.
în baza acestei decizii, s-a încheiat între reclamanții S. și fostul ICRAL Giulești un contract de închiriere, începând cu 1 septembrie 1979 și până la 1 ianuarie 1983.
Decizia de preluare a imobilului de către stat a fost însă anulată prin decizia nr. 1379 din 10 septembrie 1979 a Consiliului Popular al municipiului București, în urma contestației formulate de P.A.
La data de 1 martie 1986, între P.A. și reclamanții S. s-a încheiat un contract de închiriere în care se menționează drept termen de încetare a locațiunii data de 29 septembrie 1988.
Prin urmare, se menționează în recursul în anulare, contractul de închiriere la care instanța face referire a fost încheiat cu P.A., iar nu cu Primăria municipiului București.
Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 2165 din 19 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă, menținută prin decizia din 30 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, acțiunea în evacuare a chiriașilor S. a fost respinsă nu pentru că statul ar fi fost proprietar, ci pentru că P.A. nu a făcut dovada notificărilor transmise chiriașilor.
Admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de statul român în acel litigiu este, din punct de vedere procedural, un efect al respingerii acțiunii reclamantei, considerându-se că intervenția, ca mod de apărare a fost eficientă.
Față de această situație de fapt, Procurorul General a considerat că nu există identitate între cel chemat în judecată și debitorul obligației din raportul juridic dedus judecății, ceea ce în plan procesual semnifică lipsa calității procesuale pasive.
Recursul în anulare este fondat.
Investită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată, respectând principiul disponibilității părților, instanțele sunt datoare să fixeze cadrul procesual în limitele căruia judecata va avea loc. Aceasta presupune și analizarea calității procesuale a părților, deoarece, în principiu, procesul civil presupune existența unui conflict între două sau mai multe persoane care își dispută dreptul în litigiu.
Reclamanții S.M. și S.P. au chemat în judecată Statul Român și Primăria Municipiului București, în motivarea cererii de chemare în judecată făcându-se referiri la dreptul de proprietate al numitei P.A., contestat de aceștia. Se arată astfel, că P.A. nu a putut să facă dovada unui drept de proprietate față de reclamanți, că aceasta nu a restituit despăgubirile primite, deși contractul de închiriere încheiat cu fostul ICRAL a fost reziliat iar proprietara a reintrat în posesia locuinței.
Mai mult decât atât, din actele depuse de reclamanți în susținerea cererii lor, rezultă că imobilul nu mai era în proprietatea statului.
Astfel, în decizia civilă din 30 ianuarie 2002 a Curții de Apel București se menționează că decizia de trecere a imobilului în proprietatea statului a fost anulată la 10 septembrie 1979 și că la data de 1 martie 1986, între P.A. și reclamanți a fost încheiat un nou contract de închiriere în care era menționat termenul de încetare a locațiunii - 29 septembrie 1988.
De asemenea, contractul de închiriere încheiat cu fostul ICRAL la data de 1 septembrie 1979 poartă mențiunea “contract reziliat conform deciziei 1379 din 14 septembrie 1979 (retrocedare apartament)", iar prin adresa nr. 442 din 4 iulie 2000 a Direcției Impozite și Taxe Locale sector 1 București se precizează că ap. nr. 2 din str. E. a fost predat d-nei P.A., în baza mai sus amintitei decizii.
Prin urmare, chiar dacă la momentul judecății, cea de a doua decizie nu se afla la dosar, instanța avea suficiente elemente pentru a ajunge la concluzia că nu există raport de drept material între reclamanții și pârâții din cauză și pentru a hotărî cu privire la calitatea procesuală pasivă.
Reținând o situație de fapt, alta decât cea care a rezultat din actele dosarului, și neprocedând la analizarea calității procesuale pasive, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică și esențial nelegală.
Prin urmare, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis, iar sentința pronunțată în cauză a fost casată.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că pentru motivele mai sus arătate Statul Român și Primăria municipiului București nu au calitate procesuală pasivă, motiv pentru care cererea reclamanților a fost respinsă ca atare.
în cadrul procedurii derulate la înalta Curte, la termenul din 23 septembrie 2004, B.A.L. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtelor, arătând că este proprietara imobilului în litigiu, în temeiul certificatului de legatar nr. 44 din 16 mai 2002, emis în urma decesului proprietarului inițial, P.A., cerere admisă în principiu la același termen de judecată.
Având în vedere soluția pe care a pronunțat-o asupra recursului în anulare, înalta Curte a admis și cererea de intervenție accesorie formulată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5649/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4953/2004. Civil → |
|---|
