ICCJ. Decizia nr. 730/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 730.
Dosar nr. 38394/1/2004
Nr. vechi 15805/200.
Şedinţa publică din 20 septembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea notificată sub nr. 7063 din 10 august 2001 Primăriei Municipiului Râmnicu Sărat, petenţii H.I. şi R.B. au cerut restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţie, situat în Municipiul Râmnicu Sărat, invocând incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 490 din 17 decembrie 2003, Primarul Municipiul Râmnicu Sărat a respins cererea.
În motivarea dispoziţiei s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat conform procesului verbal întocmit la 25 februarie 1942 de Centrul Naţional de Românizare, în baza Decretelor-lege nr. 842 din 28 martie 1941 şi nr. 1216 din 3 mai 1941 şi a Legii nr. 903 din 10 august 1941, adică în afara perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 avută în vedere de reglementarea instituită prin legea de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2004 petenţii au cerut anularea dispoziţiei şi restituirea în natură a imobilului sau, în caz de imposibilitate, acordarea de despăgubiri băneşti.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că autorii lor, H.L. şi S. au fost proprietarii imobilului şi că aceştia au fost deposedaţi de imobilul în litigiu pentru prima oară în anul 1942 ca urmare a adoptării măsurilor antievreieşti.
Reclamanţii au susţinut că, după anul 1944, imobilul a fost retrocedat autorilor lor pentru ca, ulterior, aceştia să fie deposedaţi din nou de acesta în anul 1950, când au fost forţaţi să părăsească România.
Prin sentinţa civilă nr. 129 din 10 martie 2004, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului în anul 1940, caz în care, nu cade în sfera de aplicaţie a Legii nr. 10/2001, act normativ prin care s-a reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut şi că împrejurarea dovedită de reclamanţi, respectiv faptul că autorii lor au locuit în mod efectiv în imobil până în anul 1950 nu prezintă relevanţă juridică şi nu are consecinţe sub aspectul dreptului de proprietate.
Aşa fiind, instanţa a constatat că nu se poate reţine că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 115/1949, act normativ care, de altminteri, era aplicabil doar caselor de locuit din oraşe, categorie în care nu se încadra imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, reiterând apărarea potrivit căreia imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1950, când părinţii lor au fost obligaţi să părăsească România, caz în care sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au arătat că părinţii lor au fost deposedaţi de bun mai întâi în perioada ocupaţiei fasciste însă, ulterior, au fost dispuse de stat măsuri de retrocedare către evrei a bunurilor preluate în anul 1940.
Prin Decizia civilă nr. 1962 din 22 iunie 2004 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că atâta timp cât reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în anul 1942, a fost restituit autorilor lor, adică foştilor proprietari după înlăturarea dictaturii antonesciene, respectiv după data de 23 august 1944, „nu era necesară completarea probatoriilor pentru a se dovedi preluarea aceluiaşi imobil de către stat, în anul 1950".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii reiterează aspectele referitoare la preluarea bunului în litigiu de către stat, susţinând că preluarea definitivă s-a realizat în anul 1950, când părinţii lor au părăsit România.
Susţin recurenţii că în mod greşit instanţa de apel le-a refuzat cererile de probatorii prin care urmăreau să dovedească faptul că a existat o a doua preluare a bunului, de către statul comunist adică în perioada de timp prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele motive:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului procesului numai în cazurile în care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin stabilite, casează hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor de fond.
Examinarea efectivă a apărărilor invocate de părţi presupune ca ori de câte ori formulările acestora sunt neclare, judecătorul, conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să ceară acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, şi, după caz, să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Or, în speţă, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite.
Astfel, faptul că imobilul situat în oraşul Râmnicu Sărat, proprietatea autorilor reclamanţilor, H.L. şi S., a fost trecut în patrimoniul Centrului de Românizare, în baza Decretului-lege nr. 842/1941 cu privire la imobilele urbane, a Decretului-lege nr. 1216/1941 pentru înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare şi a Legii nr. 903/1941 privitoare la trecerea bunurilor urbane evreieşti în patrimoniul statului, este necontestat de către reclamanţi.
Acest fapt, de altminteri, a fost dovedit şi cu menţiunile procesului verbal datat 25 februarie 1942 care a fost întocmit de Centrul Naţional de Românizare (fila 29 fd.).
În justificarea temeiniciei cererii deduse judecăţii în procedura Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamanţii au susţinut însă că după anul 1944 imobilul în litigiu a fost restituit de stat autorilor lor în proprietate şi că, ulterior, adică în anii 1950, aceştia au fost deposedaţi din nou de bun, în mod abuziv, de către autorităţile comuniste.
Or, prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreieşti, astfel cum rezultă şi din titlul acesteia, s-au abrogat „toate măsuri legislative prin care s-au luat dispoziţii discriminatorii privitoare la evrei"( art.1).
Totodată, prin actul normativ menţionat s-a reglementat situaţia bunurilor şi drepturilor de orice fel, intrate prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate de articolul 1, în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Naţional de Românizare sau a oricărui alt dobânditor.
Aşa fiind, instanţele de fond aveau a verifica apărarea reclamanţilor, în sensul că imobilul în litigiu a fost retrocedat în proprietate autorilor săi ca urmare a abrogării actelor normative antievreieşti adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanţi şi anume cu foile matricole a imobilului pe perioada 1941-1950.
Totodată, instanţele aveau a verifica şi apărarea reclamanţilor în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului în anul 1950 şi a ordona probatorii suplimentare în acest sens, ştiut fiind că prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, legiuitorul a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz întinderea, dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
Aşa fiind, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va verifica apărările reclamanţilor şi va ordona probatoriile pe care le va considera utile pentru a stabili dacă imobilul în litigiu a fost retrocedat autorilor reclamanţilor după anul 1944, respectiv dacă aceştia au fost deposedaţi în mod abuziv de acest bun, în sensul Legii nr. 10/2001, ulterior datei de 6 martie 1945 şi, pe cale de consecinţă, va dispune motivat în fapt şi în drept, asupra cererii deduse judecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii R.B. şi H.I. împotriva deciziei nr. 1962 din 22 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 707/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
