ICCJ. Decizia nr. 7320/2004. Civil. Leg.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7320
Dosar nr. 10245/2004
Şedinţa publică din 29 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 iunie 2001 M.F.D.N. a notificat în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 Consiliul Local al comunei Petriş, judeţul Arad, solicitându-i să dispună prin decizie retrocedarea în natură a terenului cu casă situat în comuna Petriş, judeţul Arad, înscris în C.F. Ilteu nr. topo 266-267, în suprafaţă de 26.620 mp preluat abuziv de stat, prin Decizia nr. 591/1975 dată în aplicarea Decretului nr. 4/1973 contra sumei de 24.000 lei de la proprietarul M.F., decedat în anul 1984 şi care a avut ca unică moştenitoare pe M.A.E.V., decedată la 1 iunie 2000, al cărei unic moştenitor este notificatorul.
Consiliul Local al comunei Petriş a transmis notificarea unităţii deţinătoare a imobilului, A.N.T.T.Ş. din subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
Prin Ordinul nr. 4766 din 17 octombrie 2001, Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu a aprobat cererea de restituire în natură, motivând incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi propunând notificatorului ca în termen de 60 zile să opteze pentru una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute, după caz, prin art. 1 alin. (2), art. 9 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea din 19 noiembrie 2001 intitulată „acţiune civilă" reclamantul M.F.D.N. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.N.T.T.Ş. şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, solicitând anularea ordinului mai sus amintit, obligarea unităţii deţinătoare A.N.T.T.Ş. să emită dispoziţie prin care să dispună restituirea imobilului în natură şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară cu titlu de lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a definit acţiunea ca fiind contestaţie formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi, prin sentinţa civilă nr. 563 din 20 iunie 2003, a respins contestaţia ca nefondată.
Tribunalul a reţinut că imobilul solicitat a fost proprietatea defunctului M.F., a fost preluat de stat în anul 1975 în baza Decretului nr. 4/1973 cu plata de despăgubiri în sumă de 24.000 lei, fiind intabulat pe numele Statului Român, aflându-se în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care nu a decis încă dacă imobilul mai este sau nu necesar pentru a fi folosit potrivit cu destinaţia avută până în anul 1996, astfel că restituirea în natură nu este încă posibilă, ceea ce înseamnă că emiterea ordinului atacat s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind lipsită de relevanţă situaţia în concret a imobilului, care poate fi remediată.
Aceeaşi instanţă a mai statuat că, pe cale de consecinţă, celelalte capete de cerere sunt nefondate, nici Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici A.N.T.T.Ş. neputând fi obligate să se pronunţe asupra restituirii imobilului pentru că nu au asemenea competenţă.
Sentinţa tribunalului a fost atacată cu apel de către contestatorul M.F.D.N. care a formulat critici vizând fondul litigiului, cerând schimbarea în tot a hotărârii de primă instanţă şi admiterea cererii sale aşa cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 72 A din 19 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Fără a examina criticile din apel referitoare la fondul litigiului, instanţa de apel a statuat că acordarea uneia sau alteia dintre măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobile preluate de stat în mod abuziv este condiţionată de dovedirea de către solicitant a calităţii sale de fost proprietar, iar în cauza de faţă contestatorul a făcut dovada calităţii sale de unic moştenitor al autorilor săi M.F. şi M.A., dar nu a făcut dovada dreptului de proprietate al acestor autori asupra imobilului în litigiu la momentul trecerii lui în patrimoniul statului.
În acest din urmă sens, instanţa de apel a reţinut că la dosar a fost depus numai extrasul de C.F., dar acest înscris este insuficient pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece intabularea dreptului de proprietate al lui M.F., autorul contestatorului, asupra imobilului în litigiu nu are efect constitutiv de drepturi, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, decât alături de actul translativ de proprietate menţionat în extrasul de C.F. (contractul de cumpărare nr. 3/1938), care trebuia depus la dosar, numai astfel putând instanţa să verifice concordanţa dintre imobilul fost în proprietatea autorului contestatorului şi cel solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru toate cele avute astfel în vedere, instanţa de apel a conchis că, fără a înrăutăţi situaţia contestatorului în propria-i cale de atac, lipsa dovezilor privind calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001 impune respingerea apelului ca nefondat, fiind de prisos analizarea motivelor de apel referitoare la restituirea imobilului şi cerinţelor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Contestatorul M.F.D.N. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel solicitând modificarea acesteia, precum şi a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii sale, aşa cum a fost formulată, susţinând că amândouă hotărârile au fost date cu aplicarea greşită a legii, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând recursul, contestatorul a criticat constatarea instanţei de apel referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate al autorului M.F., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, mai ales că la data intabulării dreptului de proprietate al autorului său, 12 februarie 1938, actul normativ de mai sus nu intrase încă în vigoare, fiind publicat în M. Of., nr. 95 din 27 aprilie 1938.
Recursul este întemeiat pentru cele ce urmează.
Judecând contestaţia în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul în litigiu a constituit proprietatea defunctului M.F., fiind preluat de stat în anul 1976, respingând însă contestaţia doar pentru faptul că imobilul nu poate fi încă restituit în natură.
Aşadar, prin hotărârea supusă apelului, nu s-a pus la îndoială dreptul de proprietate al autorului contestatorului, iar calea de atac a fost exercitată numai de către contestator.
Ca urmare, este câştigat cauzei dreptul de proprietate al autorului contestatorului confirmat în primă instanţă, astfel că instanţa de apel nu mai putea pune în discuţie acest aspect, decât înrăutăţind situaţia contestatorului în propria-i cale de atac, încălcând astfel dispoziţiile art.296 teza II C. proc. civ., deşi declară contrariul.
În consecinţă, instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta motivele de apel vizând soluţia dată fondului pricinii în primă instanţă, iar nu de a rezolva apelul pe cale de excepţie, cum greşit a procedat conform celor arătate în paragraful precedent.
În concluzie, soluţia dată cauzei în apel este esenţial nelegală, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, Decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.F.D.N. împotriva deciziei nr. 72/A din 19 ianuarie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, ecţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti spre rejudecata apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 728/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7243/2004. Civil. Daune morale. Recurs → |
|---|
