ICCJ. Decizia nr. 7474/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7474
Dosar nr. 25.566/2/2004
Şedinţa publică din 27 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea reconvenţională formulată în dosarul nr. 158/2004 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, S.E.R. a cerut obligarea pârâtei A.P.A.P.S. RA Bucureşti să-i restituie, în natură, imobilul situat în Bucureşti, susţinând că deşi i-a notificat în procedura Legii nr. 10/2001 o cerere în acest sens, pârâta a refuzat să o soluţioneze.
Prin sentinţa civilă nr. 2400 din 23 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a disjuns cererea reconvenţională de acţiunea principală şi a dispus judecarea acesteia pe cale separată, cererea fiind înregistrată sub nr. 3958/2004 al aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 2518 din 30 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, reţinând că măsura se impune faţă de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 576 din 16 iunie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâta ca, în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, să se pronunţe prin dispoziţie motivată sau decizie asupra cererii de restituire în natură a imobilului situat în sector 5.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a notificat pârâtei, în procedura Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, cerere asupra căreia pârâta are obligaţia potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, să o soluţioneze prin emiterea unei dispoziţii ori decizii motivate asupra acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 23/A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că prima instanţă a calificat, în funcţie de completarea adusă de reclamantă, în mod corect cererea dedusă judecăţii ca având ca obiect obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată cu privire la cererea pe care reclamanta i-a notificat-o în procedura Legii nr. 10/2001.
Cum pârâta, prin consilierul său juridic, a confirmat faptul că nu s-a emis o dispoziţie sau o decizie motivată cu privire la cererea care i-a fost notificată de reclamanţi, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidenţa art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta reiterează critica din apel în sensul că, prin soluţia adoptată, instanţele au dat ceea ce nu s-a cerut, anume au obligat-o să se pronunţe cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu formulată de reclamantă, deşi această precizare a acţiunii deduse iniţial judecăţii a fost făcută de reclamantă după prima zi de înfăţişare, caz în care era inadmisibilă iar primirea sa se constituie într-o încălcare a principiului disponibilităţii.
Susţine recurenta că recunoaşterea făcută de consilierul juridic, în sensul că până la sesizarea instanţei pârâta nu a emis o dispoziţie ori decizie motivată cu privire la cererea reclamantei, nu era suficientă pentru admiterea cererii, şi echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Totodată, recurenta apreciază că instanţele de fond şi-au depăşit competenţa iar hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea legii întrucât în ceea ce priveşte obligaţia de a soluţiona cererile care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, pârâta în calitate de entitate deţinătoare are plenitudine de competenţă, conform art. 23 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, recurenta susţine că, prin soluţia adoptată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a pronunţat „în limitele apelului", dedus judecăţii.
Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Potrivit principiului disponibilităţii, regulă care guvernează procesul civil, părţile pot determina atât existenţa cât şi conţinutul procesului, adică limitele în care urmează să se desfăşoare judecata.
Stabilirea cadrului procedural în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces este o operaţiune importantă care se realizează la judecata în primă instanţă şi până la prima zi de înfăţişare, cu excepţiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
În respectarea principiului disponibilităţii, instanţele au şi obligaţia de a califica din punct de vedere juridic cererea dedusă judecăţii în raport de conţinutul concret al pretenţiilor formulate.
Totodată, este de menţionat că, potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură, cu excepţia nulităţilor de ordine publică, se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după aceasta şi înainte de a pune concluzii în fond.
Or, în speţă, prin cererea dedusă iniţial judecăţii, la 23 februarie 2004, reclamanta a cerut restituirea în natură a imobilului în litigiu pentru ca, ulterior, la 26 martie 2004, să îşi completeze cererea, solicitând şi obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
La primul termen de judecată acordat în cauză, 30 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, apreciind că litigiul dedus judecăţii cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 24 pct. 7 din Legea 10/200, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În faţa instanţei competente, la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, adică la prima zi de înfăţişare, 16 iunie 2004, instanţa a acordat cuvântul la dezbateri, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, cât şi cu privire la cererea completatoare.
La acest termen, când tribunalul s-a declarat investit şi cu judecata cererii completatoare, pârâta nu a invocat, mai înainte de a pune concluzii în fond, existenţa vreunei neregularităţi procedurale cu privire la cererea completatoare formulată de reclamantă, caz în care o eventualitate neregularitate sub acest aspect, conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., se acoperă.
Aşa fiind, reţinând, pe de o parte, că modificarea adusă cererii de chemare în judecată s-a făcut mai înainte de prima zi de înfăţişare, iar, pe de altă parte că, potrivit legii, o asemenea neregularitate nu poate fi invocată, pentru prima oară, prin intermediul căilor de atac, fără să fi fost invocată la judecata în primă instanţă şi mai înainte de a se pune concluzii în fond, Înalta Curte urmează a respinge critica formulată de pârâtă sub acest aspect ca fiind nefondată.
Totodată, este de observat că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit în sarcina unităţilor deţinătoare a imobilelor care cad în sfera de aplicaţie a acestui act normativ, obligaţia de a răspunde notificărilor transmise de persoanele îndreptăţite, obligaţie pe care pârâta, în calitate de entitate deţinătoare a imobilului în litigiu, nu şi-a îndeplinit-o deşi reclamanta i-a adresat o notificare prin care solicită restituirea în natură a acestui imobil, aspect necontestat de către pârâtă.
Aşa fiind, cum pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin dispoziţia legală menţionată, în mod just instanţele de fond au obligat-o să se conformeze acestei dispoziţii legale, sens în care, critica sa cu privire la legalitatea soluţiei pronunţată de instanţele de fond, este neîntemeiată.
În acest context al analizei, este de menţionat că recunoaşterea făcută de consilierul juridic, în sensul neemiterii de către pârâtă a unei dispoziţii cu privire la notificarea care i-a fost adresată de către reclamantă, coroborată cu dovezile administrate de către reclamantă, care probau formularea unei pretenţii de către aceasta în procedura Legii nr. 10/2001, erau de natură să facă credibilă susţinerea acesteia din urmă referitoare la refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea.
În fine, dat fiind refuzul pârâtei de a soluţiona cererea reclamantei în termenele prevăzute de lege, reclamanta a declanşat, în mod legal procedura judiciară pentru obţinerea îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei stabilite de lege în sarcina sa, ştiut fiind că accesul la justiţie este liber şi nu poate fi restricţionat în nici un fel.
În acest context al analizei este de menţionat că prin soluţionarea prezentei cauze judecătorii fondului nu şi-au depăşit atribuţiile, controlul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de legiuitor prin diverse acte normative în sarcina diferitelor autorităţi ale statului, inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 10/2001, fiind dată în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.
Ca atare, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 23 A din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7477/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7202/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
