ICCJ. Decizia nr. 7477/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7477
Dosar nr.39433/1/2004
(nr.vechi 16849/2004)
Şedinţa din 27 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea notificată sub nr. 757 din 18 iulie 2001, petenţii N.A.M., N.G.V. şi N.O. au cerut restituirea în natură a terenului situat în Municipiul Constanţa, Staţiunea Mamaia, lot 26, careul 58 în suprafaţă de 394 mp.
Prin dispoziţia nr. 3432 din 27 septembrie 2002, Primarul Municipiului Constanţa a respins cererea reţinând că terenul în litigiu nu cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2002, petenţii au cerut anularea dispoziţiei menţionate şi restituirea terenului în litigiu fie prin acordarea unui alt teren în compensare, de aceiaşi categorie cu cel preluat de stat, fie prin acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 98.500 dolari SUA, echivalent în lei la data plăţii, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.
În motivarea cererii reclamanţii susţin că autoarea lor a dobândit terenul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3911 din 3 noiembrie 1935 de Tribunalul Constanţa şi că a fost deposedată de acesta în mod abuziv prin Decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, decizie prin care s-a dispus rezilierea de plin drept a contractului menţionat şi trecerea bunului în patrimoniul statului.
În aprecierea caracterului abuziv al preluării, reclamanţii susţin că sancţiunea rezilierii contractului nu putea interveni întrucât pactul comisoriu înserat în cuprinsul acestuia nu se putea aplica atâta timp cât autoarea lor a fost împiedicată din cauză de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţia asumată, aceea de a construi şi că, oricum, această sancţiune, în raport de principiul simetriei în actele juridice, nu se putea dispune printr-o decizie administrativă.
Conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în prezent, terenul în litigiu este afectat Staţiunii turistice Mamaia şi este parţial ocupat de construcţia hotelului Astria, precum şi de o parcare auto, strada şi spaţii verzi.
Prin sentinţa civilă nr. 1152 din 2 octombrie 2003 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins contestaţia.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că terenul în litigiu nu a fost preluat de stat în mod abuziv, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ci ca urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare prin care autoarea contestatorilor îl dobândise.
A reţinut instanţa că prin contractul autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935, Primăria Municipiului Constanţa a vândut autoarei contestatorilor, D.G.N. suprafaţa de 394 mp cu o destinaţie precisă, anume aceea ca autoarea contestatorilor să-şi „construiască o casă de locuit sau vilă într-un timp de 4 ani (prelungit ulterior cu încă 2 ani) şi că, în contract, părţile au înserat o clauză potrivit căreia nerespectarea obligaţiilor asumate atrage rezilierea de plin drept a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză care constituie un pact comisoriu de gradul IV.
Cum, în speţă cumpărătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract, prima instanţă a constat că, de drept, contractul era rezolvit, la expirarea termenului, adică la data de 13 noiembrie 1941.
Totodată, instanţa a reţinut că nu poate fi primită apărarea contestatorilor potrivit căreia sancţiunea rezoluţiunii nu puteau fi aplicată din cauză de forţă majoră, întrucât prin înserarea în contract a unui astfel de pact comisoriu, cumpărătoarea şi-a asumat şi un asemenea risc.
Prin Decizia civilă nr. 588/C din 31 mai 2004 Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanţi.
În motivarea deciziei instanţa de apel a reiterat considerentele de fapt şi de drept reţinute şi de prima instanţă în justificarea concluziei potrivit căreia terenul în litigiu nu a făcut obiectul unei deposedări abuzive, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aspect pentru care reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că reclamanţii nu au dovedit intervenţia unui caz de forţă majoră pe perioada cât autoarea lor trebuia să-şi îndeplinească obligaţia contractuală, cel invocat, anume cel de-al doilea război mondial, intervenind la o dată, la care aceasta trebuia să îşi fi îndeplinit obligaţia.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de stat nu s-a realizat prin Decizia administrativă nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa, cum greşit susţin reclamanţii, ci ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, Decizia menţionată constatând doar acest fapt.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii susţin că prin adoptarea Decretului-lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării, terenurile care constituiau „plaja Mamaia", zonă în care se găseşte şi cel în litigiu au devenit zone militare, situaţie în care ridicarea de construcţii era fost interzisă.Cum, actul normativ şi-a produs efecte până în anul 1945 şi cum, ulterior, în zona menţionată au staţionat trupele sovietice, reclamanţii susţin că în mod nelegal instanţele de fond nu au dat eficienţă cazului de forţă majoră invocat, anume starea de război, situaţie de natură să nu facă inoperabilă sancţiunea rezoluţiunii pe motiv că nu s-ar fi realizat condiţia stipulată în contract.
Reiterează reclamanţii şi apărarea potrivit căreia sancţiunea rezoluţiunii nu operează de plin drept şi nici prin emiterea unei decizii administrative ci doar prin chemarea în judecată a debitorului obligaţiei, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Aşa fiind, recurenţii susţin că numai printr-o interpretare greşită a legii instanţele de fond au apreciat că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat cu consecinţa refuzului de a le acorda măsuri reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cu menţiunea că în cauză aveau calitate procesuală pasivă atât Consiliul Local Constanţa şi cât Municipiul Constanţa.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente.
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Or, în cauză judecătorii fondului au pronunţat hotărârile adoptate cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute a fi abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
În categoria preluărilor mai sus arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.
Este şi situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a fost desfiinţat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părţile au înţeles să însereze clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.
În acest context al analizei este de menţionat că înserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti iar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune stipulate de părţi le permit.
În speţă, este necontestat faptul că autoarea reclamanţilor, D.G.N. a cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa un lot din terenul situat în Staţiunea Mamaia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3911 din 13 noiembrie 1935 de Tribunalul Constanţa.
Vânzarea acestor terenuri a fost posibilă ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Oraşului Constanţa a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Staţiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligaţia (condiţia) pentru cumpărători de a ridica în 4 ani pe acestea construcţii, termen prelungit prin Decizia din 5 decembrie 1924, la 6 ani.
Prin contractul mai sus arătat, autoarea reclamanţilor şi-a asumat obligaţia de a construi pe acest teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administraţia Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în anul 1941.
În acest contract, părţile au înţeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia „nerespectarea vreunei obligaţiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări şi Municipiul Constanţa investind prezentul act cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere şi cu deplin drept va intra în posesia bunului vândut".
Faptul că nici până la expirarea termenului contractual şi nici după acea dată cumpărătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, anume de a ridica o construcţia este recunoscută de reclamanţi.
Or, prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părţile au înţeles să accepte că în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărătoare o construcţie până la împlinirea termenului, 13 noiembrie 1941, contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă, cum greşit se apără recurenţii.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors, în mod firesc, în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanţa, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, 13 noiembrie 1941, şi care doar a fost constat de către partea vânzătoare prin Decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.
Apărarea reclamanţilor în sensul că, în speţă, pactul comisoriu privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unui caz de forţă majoră, izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi ulterior, staţionarea în zonă a trupelor sovietice, situaţie în care nu este dată vinovăţia autoarei lor cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract nu poate fi primită.
Mai întâi că prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat cumpărătoarea şi-a asumat şi riscul desfiinţării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din partea sa a obligaţiilor asumate prin acesta. În caz contrar, în măsura în care părţile ar fi înţeles ca rezoluţiunea să intervină numai în caz de neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor asumate, este de observat că nu era necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiţie fiind cerută şi verificată în cazul rezoluţiunii judiciare.
Mai apoi, este de observat că şi în cazul existenţei unei imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei asumate prin contract, aspect pus în discuţie de către recurenţi, situaţie în care nu se pune problema rezilierii sau rezoluţiunii contractului ci problema riscului contractului, acesta, riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, respectiv de către proprietarul sub condiţie rezolutorie, în speţă, tot de către autoarea lor.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin adoptarea actului normativ invocat şi prin recurs (Decretul-lege nr. 4215/1938) s-ar fi instituit de către legiuitor vreo interdicţie, pe o durată nedeterminată, de a ridica construcţii în zona Mamaia.
Mai mult, în speţă, nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autoarea reclamanţilor ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcţia după încheierea contractului, adică după data de 13 noiembrie 1935, respectiv că aceasta fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităţilor necesare autorizării lucrărilor de construire, mai înaintea declanşării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, caz în care apărările reclamanţilor cu referire la aceste aspecte sunt nefondate.
Aşa fiind, cum terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanţa ca urmare a desfiinţării contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autoarea reclamanţilor, D.G.N., în anul 1935, pentru nerespectarea de către cumpărătoare a obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, în mod corect instanţele de fond au constat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legii de reparaţie invocată de recurenţi, anume cele ale Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de judecătorii fondului, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de către reclamanţi ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.A.M., N.G.V. şi N.O. împotriva deciziei nr. 588/C din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7685/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7474/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
