ICCJ. Decizia nr. 8512/2004. Civil. Nulitate abs.contract vânzare cumparare + revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8512
Dosar nr. 28838/1/2004
Nr. vechi: 8987/200.
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la 18 august 2002 reclamantele B.M. şi M.B. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi S.N. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/112 din 28 iulie 1999 intervenit între pârâţi şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 3 camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, pivniţă, în suprafaţă utilă de 81,68 mp, reprezentând cota parte indiviză de 15,10% din întregul imobil.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor I.R.B. a dobândit în proprietate în urma actului de partaj autentificat sub nr. 742 din 22 februarie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat o suprafaţă de 318 mp teren pe care a edificat o construcţie, imobil care i-a fost naţionalizat în mod nelegal de stat în baza Decretului nr. 92/1992.
Reclamantele au susţinut şi că referitor la acest imobil au formulat, în calitatea lor de moştenitoare ale fostului proprietar şi de persoane îndreptăţite, o notificare în procedura Legii nr. 10/2001 care a fost înregistrată la primărie sub nr. 14247 din 13 august 2001, notificare la care nu au primit un răspuns, situaţie în care, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat numitului S.N., cer ca, în conformitate ce dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 să se constate nulitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, să se dispună ca imobilul să le fie restituit în natură.
La termenul de judecată din 10 februarie 2003, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii reţinând că instanţa a fost investită cu judecata unei contestaţii în procedura Legii nr. 10/2001 şi nu cu judecata unei acţiuni în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 417 din 12 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea dedusă judecăţii ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele nu au formulat cerere de restituire în procedura reglementată prin Legea nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu, naţionalizat din patrimoniul autorului lor prin Decretul nr. 92/1950, şi nici nu au notificat chiriaşul intenţia lor de a redobândi bunul, împrejurare în care nemişcătorul a fost înstrăinat de stat cu bună credinţă către chiriaş, caz în care cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiată.
Aşa fiind, cum reclamantele nu au în patrimoniu un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu şi cum, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al chiriaşului cumpărător asupra acestui bun este consolidat, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, că se impune şi respingerea cererii în revendicare dedusă judecăţii de reclamante.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele criticând hotărârea ca fiind nelegală.
În motivarea apelului reclamantele au susţinut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil acesta nu cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, act normativ prin care s-a reglementat regimul juridic doar al acelor imobile preluate de stat cu un titlu valabil şi, pe cale de consecinţă, nu putea fi înstrăinat în mod legal către chiriaş iar acesta din urmă nu poate invoca în apărare buna credinţă pentru a justifica valabilitatea actului de înstrăinare.
De altminteri, cum era un fapt notoriu că imobilul era construit mai înainte de anul 1946, apelantele au susţinut că ambele părţi contractante aveau cunoştinţă de situaţia sa juridică, inclusiv statul care cunoştea că nu îl poate înstrăina în procedura Legii nr. 112/1995, caz în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate absolută.
Aşa fiind, reclamantele au solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii şi restituirii în natură a imobilului, criticând ca fiind greşite şi considerentele prin care prima instanţă a reţinut că restituirea nu ar putea fi dispusă întrucât nu ar avea la acest moment un drept de proprietate asupra nemişcătorului în patrimoniu, cu menţiunea că printr-o astfel de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 s-ar ajunge la concluzia greşită că nimeni nu ar mai putea solicita restituirea în natură a bunurilor de care au fost deposedate abuziv de stat ceea ce este contrar atât dispoziţiilor cât şi scopului acestui act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 257 din 23 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că într-adevăr preluarea de către stat a imobilului în litigiu în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 nu constituie o preluare „cu titlu" şi că, într-adevăr, acesta nu putea fi înstrăinat chiriaşului în procedura Legii nr. 112/1995 dat fiind că în sfera sa de aplicare se regăseau numai acele imobile preluate de stat „cu titlu".
A reţinut instanţa şi faptul că, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, înstrăinarea de stat a imobilelor preluate fără un titlu valabil, ca regulă, este lovită de nulitate absolută dar că de la această regulă există şi situaţii de excepţie când actele de înstrăinare sunt salvate de la nulitate, cum este şi cazul cumpărătorului care beneficiază de prezumţia de bună credinţă prevăzută de art. 1899 C. civ. şi care poate invoca pentru menţinerea actului de înstrăinare în baza căruia a dobândit imobilul dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, cum pârâta cumpărătoare S.N. beneficiază de prezumţia bună-credinţă, prezumţie care în speţă nu a fost răsturnată de către reclamante, acestea nedovedind faptul că ar fi notificat sau ar fi adus la cunoştinţa în alt mod cumpărătoarei intenţia lor de a redobândi proprietatea asupra imobilul în litigiu, instanţa a a apreciat că pârâta este un cumpărător de bună credinţă care a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra nemişcătorului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului reclamantele invocă o greşită aplicare în cauză dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, a dispoziţiilor art. 1898 C. civ. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 susţinând că atâta timp cât imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil (prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950) acesta nu putea face obiect al unei înstrăinări în procedura reglementată prin Legea nr. 112/1995, contractul fiind lovit de nulitate absolută iar valabilitatea sa neputând fi salvată prin invocarea prezumţiei de bună credinţă în condiţiile prevăzute de art. 46 din Legea nr. 10/2001, aceasta cu atât mai mult cu cât vânzătorul ştia că deţine imobilul fără un titlu valabil.
Susţin recurentele că şi în ipoteza în care constata valabilitatea titlului pârâtei-cumpărătoare, instanţa de apel, fiind investită cu judecata unei acţiuni în revendicare, trebuia să procedeze la compararea celor două titluri de proprietate invocate de părţi şi să stabilească care dintre acestea este preferabil, şi, dată fiind preferabilitatea titlului lor, să oblige pârâţii să le lase imobilul în litigiu în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În recurs, reclamantele au arătat că au notificat pretenţiile lor cu privire la imobilul în litigiu pârâtului Municipiul Bucureşti în procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, fără însă ca până în prezent procedura administrativă reglementată prin aceste act normativ să fi fost finalizată.
La termenul de judecată din 25 octombrie 2006, Înalta Curte a pus în dezbatere, ca motiv de ordine publică, calificarea cererii deduse judecăţii şi analizarea în raport de acest fapt a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti investite şi a procedurii legale în care putea fi soluţionată.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, instanţele au obligaţia de a se pronunţa doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii, acest fapt constituind garanţia aplicării principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Dacă formulările sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului şi temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării cu rigoare a disponibilităţii, un ultra sau un minus petita.
Or, în speţă, obiectul şi cauza (temeiul juridic) cererii introductive de instanţă formulată de reclamante circumscriu fără echivoc constatării nulităţii actului de înstrăinare atacat, fondată pe frauda la lege şi, respectiv, restituirii în natură a imobilului ce se pretinde a fi fost preluat în mod abuziv de stat din patrimoniul autorului invocat, în temeiul art. 9 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Sintagma „să obligaţi pârâţii să ne lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul", încorporată în petitul cererii de chemare în judecată nu justifică calificarea juridică a cererii ca fiind una întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., adică formulată în procedura de drept comun cu toate consecinţele specifice unei atare calificări.
De altminteri, tocmai acest aspect, respectiv faptul că reclamanţii nu au dedus judecăţii o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. ci o contestaţie în procedura Legii nr.10/2001 a fost avut în vedere de către prima instanţă în justificarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii (f.39.fd).
Aşa fiind, judecata în faţa instanţelor de fond avea a se desfăşura numai în procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi acestea aveau a verifica dacă reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 şi art. 4 din lege, dacă referitor la imobilul în litigiu a operat o preluare abuzivă în sensul art. 2 din lege, ce pretenţii au notificat reclamantele unităţii deţinătoare a bunului precum şi modul de soluţionare a acestora în procedura administrativă şi, date fiind limitele investirii, valabilitatea ori nevalabilitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat cu privire la acest imobil şi în funcţie de constatările de fapt aveau a stabili dacă reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubire şi în caz afirmativ felul despăgubirii care se va acordată după distincţiile prevăzute în legea reparatorie.
Aşa fiind, cum instanţele au ignorat petitul acţiunii, respectiv limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum el a fost determinat de reclamante şi au dispus şi motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin combinarea, în mod nelegal, a unor chestiuni de fapt şi drept specifice unor proceduri judiciare distincte, fapt care echivalează cu omisiunea examinării fondului pricinii, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi va trimite cauza la prima instanţă pentru reluarea judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, în sensul casării totale a hotărârilor date în fond, Înalta Curte a avut în vedere faptul că soluţionarea cererii de restituire în natură formulată de persoanele pretins îndreptăţite în procedura Legii nr. 10/2001 este în strânsă legătură cu soluţia ce se va pronunţa cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare. Ca atare, cererea în nulitatea actelor de înstrăinare se impune a fi judecată cu precădere dat fiind că rezolvarea sa va avea o înrâurire covârşitoare, determinantă, asupra cererii de restituire în natură a nemişcătorului.
În rejudecare, instanţele urmează a analiza şi celelalte apărări invocate de reclamanţi prin recurs sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.M. şi M.B. împotriva deciziei nr. 257 din 23 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 417 din 12 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006
| ← ICCJ. Decizia nr. 9133/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8546/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
