ICCJ. Decizia nr. 8775/2004. Civil. Constatare nulitate absolută act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8775
Dosar nr. 20310/2004
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 21 aprilie 2003, reclamanţii Ş.G., Ş.M. şi M.Ş. au chemat în judecată pe pârâţii V.T.C. şi I.S., solicitând:
- constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3161 din 5 iulie 2002 în privinţa înstrăinării garajului de 15,84 mp;
- restabilirea situaţiei anterioare, în sensul revenirii garajului în proprietatea vânzătoarei.
În motivarea acţiunii, întemeiate pe OUG nr. 40/1999 (aprobată şi modificată prin Legea nr. 241/2001) şi art. 966 şi art. 968 C. civ., reclamanţii au susţinut că:
- la 14 iunie 2001 au închiriat de la pârâta V.T.C., conform art. 2 din OUG 40/1999, pe o durată de 5 ani, apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, compus din 5 camere, dependinţe şi un garaj de 15,84 mp;
- ca urmare a notificării lor, de respectare a dreptului de preemţiune prevăzut de art. 18 din OUG nr. 40/1999, pârâta locatoare le-a comunicat, la 14 iunie 2002, intenţia de vânzare a spaţiului închiriat, inclusiv preţul şi i-a invitat să se prezinte la 17 iulie 2002, ora 10,30 la un anumit birou notarial, pentru încheierea contractului;
- pârâta proprietară nu s-a prezentat la notar, deşi ei, prin notificare, i-au comunicat consimţământul lor ferm de acceptare a ofertei de vânzare, precum şi rugămintea de perfecta tranzacţia după un an, interval necesar obţinerii unui împrumut pentru achitarea preţului de 90.000 dolari S.U.A.;
- fără să aştepte până la expirarea perioadei de închiriere sau cel puţin până la 9 iulie 2003, pârâta V.T.C. a vândut însă garajul pârâtului I.S., care, la 2 aprilie 2003, i-a somat să elibereze acel spaţiu.
Pe parcursul procesului, la 16 iunie 2003, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând pentru aceleaşi motive, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie şi cu privire la suprafaţa de 17,59 mp, aferentă garajului şi cota din părţile comune ale imobilului (pod, camera utilităţilor de la subsol), aflate în indiviziune forţată.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7185 din 24 noiembrie 2003, a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că:
- în speţă, contractul de închiriere a fost prelungit, astfel că, potrivit OUG nr. 40/1999, dreptul de preemţiune al reclamanţilor a devenit inoperant;
- actul normativ menţionat se referă expres la locuinţă, şi nu la spaţii cu altă destinaţie ori la teren;
- achiesarea pârâtei V.T.C. la pretenţiile reclamanţilor este irelevantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 2036 din 4 octombrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, cu motivarea că:
- dreptul de preemţiune al chiriaşilor se referă exclusiv la locuinţă, nu şi la garaj;
- transmiterea dreptului de proprietate a cotei indivize de 50% asupra garajului şi unor părţi comune (subsol şi pod) nu afectează existenţa coproprietăţii forţate.
Reclamanţii au declarat recurs, prin care au solicitat modificarea ultimei hotărâri şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că:
- Decizia atacată cuprinde motive contradictorii deoarece au încheiat cu pârâta V.T.C. un singur contract de închiriere (la 14 iunie 2001), care nu a fost prelungit.
- potrivit Legilor nr. 114/1996 şi nr. 50/1991, dependinţele fac parte din locuinţă, iar acestei noţiuni îi sunt asimilate şi anexele gospodăreşti, cum ar fi, de pildă, garajele;
- instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la interogatoriul pârâţilor şi înscrisurile cadastrale, probe din care rezultă că podul şi camera utilităţilor de la subsol reprezintă bunuri accesorii ce fac obiectul proprietăţii comune şi forţate şi, ca atare, nu pot fi înstrăinate decât odată cu bunul principal, respectiv apartamentele imobilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, reţine că, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, competenţa soluţionării acestui recurs revine în prezent Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa fiind, conform art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr. 219/2005, recursul declarat în cauză va fi trimis spre competentă soluţionare instanţei sus menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Trimite la Curtea de Apel Bucureşti recursul declarat de reclamanţii Ş.G., Ş.M. şi M.Ş. împotriva deciziei nr. 2036/A din 4 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8819/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8770/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
