ICCJ. Decizia nr. 9633/2004. Civil. Legea 10/2001; suspendare executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9633
Dosar nr. 19129/2004
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 2 decembrie 2003 reclamantele B.A., B.A.S. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor şi Consiliul local al comunei Deneş, judeţul Mureş pentru modificarea deciziei nr. 5356/RT emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor la 23 august2003, în sensul dispunerii restituirii în natură a castelului cu intrare şi grădină înscrise în C.F. a satului Criş, în suprafaţă totală de 88.386 mp.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 183 din 26 februarie 2004, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru motivarea acestei hotărâri Tribunalul a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la restituirea bunului pretins şi unicele moştenitoare ale bunicului lor proprietar, G.B.B.
Instanţa a reţinut astfel din răspunsurile la interogatoriu ale reclamanţilor şi din poziţia din proces a pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor că proprietarul, bunicul reclamantelor, a avut două căsătorii, din prima rezultând doi fii, G. şi D. (G. fiind tatăl reclamantelor), iar din a doua căsătorie, alţi doi copii, I., născută în 1927 şi M.N., născut în 1929, acesta din urmă sesizând şi el cu o notificare Ministerul Culturii şi Cultelor pentru acelaşi imobil.
Instanţa a constatat că nu s-a respectat principiul unanimităţii pentru ca imobilul să fie atribuit în natură reclamanţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, prin sentinţa civilă nr. 463/A din 2 februarie 2004 a admis apelul reclamantelor şi a schimbat în tot sentinţa, a admis contestaţia şi a obligat intimata să emită Decizia de restituire a Castelului Criş, situat în comuna Daneş, judeţul Mureş (C.F. în satul Criş).
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că reclamantele au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire.
În acest sens s-a constatat că, după decesul lui B.B. în 20 mai 1946, au rămas ca succesori soţia supravieţuitoare, B.M. şi B.G. fiu.
Pe B.M. au moştenit-o fiul, G. care la rândul său le-a lăsat moştenitoare pe E.M., soţie şi trei fiice (reclamantele), fiicele moştenind-o şi pe mama lor, E.M.
S-a considerat că de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială, beneficiază moştenitorii legali ai persoanei fizice interesate, legea neinstituind vreo obligaţie pentru toţi moştenitorii să solicite bunul în procedura specială instituită de acest act normativ. Instanţa nu a reţinut apărarea pârâtei-intimate în sensul că ar mai exista şi alţi moştenitori revendicanţi, în lipsa dovezilor sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de apel pentru motivele indicate de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În fapt, în esenţă, s-a arătat că s-a interpretat greşit art. 4 din Legea nr. 10/2001, încălcându-se principiul unanimităţii, s-a omis obligarea celuilalt pârât Consiliul local al comunei Daneş, care a participat în proces, nu s-a făcut individualizarea bunului revendicat şi nici nu s-a dovedit calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite. S-a mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra naturii preluării şi nu s-a analizat ceea ce reclamantele au cerut prin acţiune şi anume modificarea deciziei, cu privire la care de asemenea nu s-au făcut aprecieri cât priveşte temeinicia ei. Recurentul a mai invocat omisiunea instanţei de a analiza natura juridică a imobilului, acesta fiind inclus pe lista monumentelor istorice care nu se restituie, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi în raport cu probele administrate în cauză se constată că acesta este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.
Atât Decizia Curţii de Apel cât şi sentinţa de fond sunt amplu motivate, ceea ce determină constatarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 pentru a susţine recursul sub acest aspect, în lipsa constatării unor motive contradictorii.
Cât priveşte motivul privind greşita aplicare a legii sub aspectul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 se constată că nici acest motiv nu este întemeiat.
Reclamantele au făcut dovada că sunt singurele moştenitoare ale autorului lor, fostul proprietar, iar pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor nu a dovedit că ar mai exista şi alte cereri de revendicare ale aceluiaşi imobil, cum s-a pretins.
Astfel, reclamantele au notificat Ministerul Culturii şi Cultelor cu o cerere de restituire în natură a imobilului proprietatea bunicului lor, G.B.B. (V.), decedat la 20 mai 1946.
Moştenirea rămasă de pe urma defunctului a fost împărţită între moştenitorii acestuia, B.G. (G.) în calitate de fiu din prima căsătorie, soţia supravieţuitoare B.A. împreună cu copiii minori, I. şi N., precum şi B.D., celălalt fiu rezultat din prima căsătorie a defunctului.
Din extractul nr. 7/1947 din procesul-verbal de dezbateri succesorale de pe urma defuncţilor B.B.(V.) rezultă că B.G. a primit dreptul de proprietate asupra întregii averi aflate pe teritoriul României. Prin acelaşi act s-a constatat că ceilalţi moştenitori au fost îndestulaţi, pe deplin, în mod necontestat din averea defunctului, aflată pe teritoriul Ungariei.
Acest partaj succesoral a fost confirmat şi prin declaraţiile autentice date la notariat în acelaşi an, 1946, de A.B., soţie supravieţuitoare şi tutore al copiilor minori I. şi N. (fila 81 din dosarul de fond) şi respectiv B.D., fiu al defunctului dintr-o primă căsătorie (fila 83 din dosarul de fond). Potrivit acestor declaraţii cei doi succesori confirmă că s-au îndestulat din averea din Ungaria şi nu mai au pretenţii asupra averii din Ardeal.
Pe B.G.(G.), decedat la 29 iulie 1981 l-au moştenit reclamantele în calitate de fiice conform certificatului de moştenitor nr. 50 din 3 decembrie 2001. Acelaşi certificat de moştenitor atestă şi faptul că pe mama, B.E.M., decedată la 17 martie 1983 au moştenit-o de asemenea reclamantele.
Că imobilul revendicat astăzi de reclamante s-a aflat în proprietatea şi posesia lui B.G., rezultă şi din procesul-verbal din 6 martie 1949, care atestă că s-au preluat din proprietatea lui B.G. bunuri mobile şi imobile, printre acestea figurând castelul şi mobilierul de interior (filele 51-52 în dosarul de fond).
Ca urmare, făcându-se dovada că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, ele revendicând un imobil transmis prin succesiune tatălui lor, singurul proprietar, la momentul preluării de către Statul Român, respingerea notificării pentru motivele reţinute în Decizia atacată, apare ca nelegală.
Ca urmare, instanţa de apel constatând că sunt întrunite condiţiile art. 11, art. 21, art. 22 din Legea nr. 10/2001, a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, dispunând anularea deciziei şi obligarea la emiterea unor noi decizii de restituire în natură a bunului revendicat.
Împrejurarea că acelaşi bun ar mai fi fost revendicat şi de o altă persoană dintre rudele autorului pârâtelor (cum s-a pretins în întâmpinare de către intimatul Ministerul Culturii şi al Cultelor) este irelevantă sub trei aspecte.
În primul rând această pretinsă revendicare nu a fost constatată prin Decizia de respingere a notificării, nefiind motiv de respingere.
În al doilea rând, pretinsa revendicare a rămas o simplă afirmaţie nefiind dovedită.
În al treilea rând, chiar dacă ar fi existat, ea rămâne externă cauzei întrucât s-a făcut dovada de petiţionare că bunul pretins a aparţinut tatălui lor, urmare partajării succesiunii bunicului şi ele revendică un bun din averea tatălui lor, din patrimoniul căruia s-a şi consemnat că s-a făcut preluarea în 1949.
Nu se poate reţine nici critica privind greşita aplicare a art. 16 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul că nu s-a cercetat situaţia juridică a imobilului, aflat pe lista bunurilor care nu se pot restitui. Această apărare este formulată pentru prima dată în recurs (de altfel nesusţinută de nici o dovadă) şi a avut tratamentul impus de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ.
Scăderile dispoziţiilor deciziei curţii de apel sub aspectul neobligării şi a celuilalt pârât nu pot forma nici ele motiv de recurs, notificarea a fost rezolvată de instituţia competentă (prin apartenenţa imobilului revendicat) şi anume Ministerul Culturii şi Cultelor, cu privire la care nu există îndoială pentru obligaţia ce-i incumbă, urmare soluţionării contestaţiei la Decizia nr. 5356 din 29 august 2003.
Eventualele observaţii cu privire la textul dispozitivului se pot rezolva prin mijloacele puse la îndemâna pârâţilor de dispoziţiile art. 281-2812 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate se va respinge recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva deciziei civile nr. 463 A din 2 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9877/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9463/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
