ICCJ. Decizia nr. 4957/2004. Civil

Comentarii

0

 

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr. 4957/2004
Dosar nr. 1283/2002

Şedinţa publică de la 9 iulie 2004

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3007 din 28 martie 1996 pe rolul Judecătoriei Oradea reclamanta Episcopia Romano Catolică din Oradea a chemat în judecată pe pârâţii: Consiliul Judeţean Bihor, Consiliul Local al Municipiului Oradea, Primăria Municipiului Oradea, Regia Autonomă de Gospodărie Locală Oradea şi Prefectura Judeţului Bihor şi a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună după cum urmează:

- să se constate nulitatea absolută (inexistenţa juridică) a declaraţiei de „donare în folosinţă veşnică” a clădirilor ce au format „reşedinţa episcopească Romano-Catolică înscrise în coala de C.F. nr. 3167 Oradea sub nr. top. 4 în favoarea „Sfatului Popular al oraşului regional” Oradea, autentificată de notariatul de Stat Regional Crişana la data de 5 noiembrie 1963, făcută de semnatarii B.F., protopop şi Dr. H.V. vicar general, transcrise în baza deciziei Sfatului Popular al oraşului regional Oradea nr. 2408/1963 şi a încheierii notariale nr. 1590/1963 în coala C.F. nr. 14795 Oradea sub nr. top 4 cu suprafaţa de 6249 mp ea fiind în continuare proprietatea reclamantei, dar grevată în foaia de sarcini „C” cu „drept de folosinţă veşnică în favoarea Statului Român”;

- să se dispună radierea dreptului de folosinţă veşnică asupra susmenţionatului imobil, înscris în favoarea Statului Român şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.

În motivarea acţiunii sale reclamanta susţinea în esenţă următoarele:

- declaraţia de donare „în folosinţă veşnică” a clădirilor aparţinând bisericii este nulă de drept, deoarece constituie un act juridic vădit potrivnic scopului promovat de persoana juridică proprietară; această declaraţie a aparţinut unor funcţionari, care nu erau împuterniciţi, potrivit legilor persoanei juridice, să facă acte de dispoziţie cu privire la proprietăţile imobiliare aparţinând bisericii;

- „declaraţia” referitoare la transferul „folosinţei veşnice” a clădirilor vizate nu întruneşte condiţiile de fond şi nici condiţiile de formă prevăzute de Codul civil pentru valabilitatea donaţiei;

- operaţiunea juridică este afectată de nulitatea absolută, deoarece lipseşte în totalitate voinţa de a dona imobilele aparţinând bisericii;

- actul a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată este lipsit de cauză juridică;

- deţinerea abuzivă de către instituţiile statului a imobilului ce constituie proprietatea tabulară a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, contravine Constituţiei şi angajamentelor internaţionale asumate de România.

În drept acţiunea reclamantei este întemeiată pe prevederile art. 34 alin. (2) şi art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, art. 800, art. 801 şi art. 814 C. civ., art. 966 C. civ., art. 480 C. civ.

La 6 iunie 1996 când cauza a avut termen de judecată la Judecătoria Oradea s-a formulat în scris de către Muzeul Ţării Crişurilor cerere de intervenţie care în principal solicita respingerea acţiunii formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea şi în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamanta să fie obligată la plata sumei de 366.229.388.761 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute de intervenientă la imobilul revendicat.

Cererea de intervenţie este motivată în drept pe prevederile art. 49–56 C. proc. civ. şi art. 119–120 C. proc. civ. şi în esenţă invocă următoarele motive:

- acţiunea este tardivă, lipsită de temei legal şi inadmisibilă;

- reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece proprietarul donator a fost Protopopiatul Romano-Catolic;

- imobilul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 113/1992 şi poate fi restituit numai printr-un act normativ cu putere de lege;

- donaţia a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată este legală şi a fost făcută cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data donării imobilului;

- imobilul revendicat se află în prezent în administrarea intervenientei care a executat începând din anul 1973 lucrări de investiţii şi reparaţii capitale la imobil care au o valoare de inventar de 31.510.922 lei potrivit inventarierii din anul 1991, care se actualizează cu indicele de inflaţie.

La termenul de judecată din 3 octombrie 1996 Ministerul Culturii formulează cerere de intervenţie în interes propriu motivată pe prevederile art. 49–56 C. proc. civ., art. 135 din Constituţie, art. 4 şi art. 5 din Legea 18/1991, H.G. nr. 442/1992 şi H.G. nr. 113/1992 arătând că Muzeul Ţării Crişurilor este instituţie publică reprezentată de Ministerul Culturii.

Pârâtul Consiliul Judeţean Bihor a formulat întâmpinare invocând lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului întrucât imobilul revendicat a fost transmis prin protocol din patrimoniul judeţului în patrimoniul Ministerului Culturii.

La termenul de judecată din 5 iunie 1997 pârâta R.A.G.C.L. Oradea a depus la dosar întâmpinare prin care invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive arătând că imobilul revendicat nu se mai află în detenţia sa încă din anul 1965 când prin decizia nr. 418 din 25 mai 1965 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al oraşului regional Oradea a fost transmis în administrarea Comitetului orăşenesc de cultură şi artă Oradea.

Prin încheierea din 25 septembrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus strămutarea cauzei de la Judecătoria Oradea la Judecătoria Buzău pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. 700 din 19 ianuarie 1999.

R.A.G.C.L. Oradea, cât şi Prefectura judeţului Bihor au invocat şi în faţa acestei instanţe lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că imobilul nu se află în patrimoniul lor şi nici în administrarea pârâţilor.

În acest sens s-au depus la dosar Hotărârea nr. 16 din 26 februarie 1998 a Consiliului Local al municipiului Oradea şi protocolul de predare primire nr. 7568 din 2 iulie 1998.

Prin sentinţa civilă nr. 4627 din 23 iunie 1999 a Judecătoriei Buzău această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, luând în considerare faptul că valoarea cererii de intervenţie şi a cererii reconvenţionale depăşeşte suma de 150.000.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea, apel la care a renunţat, luându-se act de renunţare prin încheierea din 11 octombrie 1999 a Tribunalului Buzău.

Cauza a fost înregistrată pe fond la Tribunalul Buzău sub nr. 1247/1999.

Reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea, prin nota depusă în dosar la 3 decembrie 1998 a invocat excepţia prescripţiei extinctive a pretenţiilor formulate împotriva sa prin cererea de intervenţie şi cererea reconvenţională formulată de intervenientul Muzeul Ţării Crişurilor şi a solicitat şi anularea ca netimbrate a acestor cereri.

Excepţia prescripţiei extinctive a fost respinsă de instanţă prin încheierea din 6 martie 2000 cu motivarea că imobilul nu a ieşit din posesia pârâţilor.

Prin aceiaşi încheiere de şedinţă Tribunalul Buzău dispune introducerea în cauză în calitate de pârât a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea.

La termenul de judecată din 14 februarie 2000 Ministerul Culturii a depus la dosar copii după H.C.M. nr. 1889/1970, H.G. nr. 506/1996, H.G. nr. 6/1997 lista cu lucrările executate la Muzeul Ţării Crişurilor Oradea în perioada 1969-1997, autorizaţiile pentru executare de lucrări nr. 908 din 8 noiembrie 1965 şi nr. 1043 din 17 decembrie 1965 emise pe seama Sfatului Popular al oraşului Crişana, avizul de lucrări nr. 23 din 29 octombrie 1969, memoriu explicativ privind înlocuirea planşeului de la galeria de artă, contractele de proiectare nr. 12167/1987 şi 9761/1980, autorizaţia pentru executare de lucrări nr. 411/1980, devizul general al lucrării la contractul nr. 6905/1974, referatul privind valoarea documentaţiilor, deviz pe categorii de lucrări la contractul nr. 125/1983 precum şi alte documente privind lucrările proiectate şi executate la imobilul din litigiu constând în facturi, oferte preţ, contracte de antrepriză, procese verbale de recepţie-lucrări.

S-a mai depus la dosar şi protocolul de predare-primire din 25 februarie 1997, prin care Ministerul Culturii a predat imobilul în litigiu Consiliului Judeţean Bihor şi adresa nr. 5554/1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte din care rezultă că Protopopiatul Romano-Catolic Oradea este subordonat Episcopiei Romano-Catolice Oradea.

Cu adresa nr. 2124 din 31 martie 2000 Consiliul Judeţean Bihor (fila 174 din dosar nr. 1247/1999) a precizat că în baza protocolului de predare-primire din 25 februarie 1997, încheiat în baza H.G. nr. 67/1997 înţelege să continue cererea de intervenţie formulată de Ministerul Culturii, în calitate de succesoare în drepturi a acestuia.

În cauză au fost audiaţi martorii S.M., E.Z., C.I., E.E.

Reclamanta a afirmat la termenul de judecată din 3 decembrie 1999 că interesul său se menţine în cererea de anulare a actului de donaţie şi după emiterea O.G. nr. 13/1998 prin care s-a dispus de către guvern restituirea imobilului, câtă vreme această ordonanţă de guvern poate fi în viitor abrogată.

La termenul de judecată din 3 aprilie 2000 Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a depus la dosar o cerere (fila 169 doar 1247/1999) prin care achiesează la acţiunea reclamantei.

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică având ca obiective evaluarea îmbunătăţirilor aduse imobilului începând cu anul 1963 şi până la data de 26 martie 1996, ţinându-se seama şi de gradul de uzură a acestora.

Ulterior atât Consiliul Judeţean Bihor cât şi Ministerul Culturii nu au înţeles să achite contravaloarea onorariului de expert şi au renunţat la administrarea acestei probe.

La termenul de judecată din 2 aprilie 2001 pârâtului Consiliul Judeţean Bihor i s-a pus în vedere să-şi timbreze cererea reconvenţională cu taxa judiciară de timbru de 74.645.000 lei şi timbru judiciar în valoare de 50.000 lei, dar acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, considerând că este scutit de plata taxei de timbru.

Instanţa de fond, Tribunalul Buzău a decis că cererea reconvenţională formulată de Consiliul Judeţean Bihor nu este scutită de taxa judiciară de timbru la care a fost obligată de instanţă întrucât pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională provin dintr-un contract civil (donaţia folosinţei imobilului) şi nu din taxe, impozite, contribuţii şi venituri nefiscale.

În urma probelor administrate Tribunalul Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 79 din 2 mai 2001 prin care a hotărât după cum urmează:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea şi a dispus radierea dreptului de folosinţă veşnică a Statului Român asupra edificatelor, cu titlu de drept de donaţie, în baza deciziei nr. 2408/1963 a Sfatului Popular al Oraşului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4, capitolul C, privind foaia de sarcini din C.F. nr. 14795 Oradea;

- a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de Muzeul Ţării Crişurilor;

- a anulat ca netimbrat capătul de cerere reconvenţională a Consiliului Judeţean Bihor privind plata despăgubirilor de 500 miliarde lei;

- a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de donare în folosinţă veşnică, autentificată de Notariatul de stat regional Crişana la nr. 4578/1963 din 5 noiembrie 1963 ca lipsită de interes;

- a respins cererea de intervenţie formulată de Ministerul Culturii şi cultelor şi însuşită de succesorul în drepturi asupra imobilului în litigiu, respectiv Consiliul Judeţean Bihor ca neîntemeiată;

- a respins capetele de cerere reconvenţională formulată de Consiliul Judeţean Bihor privind dreptul de retenţie, notarea acestui drept în C.F. şi rectificarea C.F. nr. 14795 Oradea, nr. top 4;

- a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Regiei Autonome de Gospodărie Locală Oradea şi a Prefecturii Judeţului Bihor.

În sfârşit, a compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat Muzeul Ţării Crişurilor şi Consiliul Judeţean Bihor să plătească reclamantei suma de 501.700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut din examinarea probelor administrate de părţile din proces că prin oferta de donaţie autentificată de Notariatul de Stat regional Crişana la nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 Protopopiatul Romano-Catolic Oradea, a donat „în folosinţă veşnică” imobilul ce a constituit reşedinţa episcopească romano-catolică (în calitatea sa de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea fostului Sfat Popular al oraşului regional Oaradea).

Că din interpretarea actului notarial rezultă că s-a donat numai uzufructul imobilului, nu proprietatea asupra acestuia.

Că potrivit art. 517 C. civ. raportat la art. 559 C. civ., uzufructul acordat unei persoane juridice nu poate trece peste 30 de ani şi deci uzufructul instituit prin oferta de donaţie a cărei nulitate se cere a se constata, a încetat de drept anterior formulării cererii de chemare în judecată respectiv încă din anul 1993.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că prin O.G. nr. 13 din 7 iulie 1998, Guvernul României a dispus restituirea către reclamantă a sediului Episcopiei Romano-Catolice Oradea.

În consecinţă s-a apreciat că încetând uzufructul prin efectul legii, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a „declaraţiei” autentificate sub nr. 4578/1963 de Notariatul de Stat regional Oradea este lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare, dispunându-se doar radierea dreptului de folosinţă veşnică a Statului Român asupra edificatelor, cu titlul de drept de donaţie în baza deciziei nr. 2408/1963 a fostului Sfat Popular al oraşului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4 din capitol „C” privind foaia de sarcini a C.F. 14795 Oradea, clădirile din litigiu nefiind scoase niciodată din proprietatea Bisericii Romano-Catolice, situaţie rezultată din extrasul de carte funciară nr. 14795 Oradea nr. top. 4 cap. B (fila 10 din dosar nr. 3007/1996 al Judecătoriei Oradea).

S-a mai reţinut că Sfatul Popular al oraşului Oradea a transmis la rândul său uzufructul asupra imobilelor din litigiu, către Muzeul Ţării Crişurilor, iar din adresa nr. 3568 din 29 iunie 1973 emisă Consiliul Popular al municipiului Oradea, succesorul în drepturi al Sfatului Popular Oradea (fila 43 dosar nr. 3007/1996) emisă către Muzeul Ţării Crişurilor, rezultă că pentru imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu s-a putut emite decizie de transfer deoarece imobilul nu era proprietate a statului.

S-a decis de către instanţa de fond că potrivit art. 534 C. civ. fostul Consiliu Popular al oraşului Oradea putea ceda altei instituţii doar dreptul său de uzufruct.

Că aşa fiind, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a putut trece asupra Ministerului Culturii sau Consiliului Judeţean Bihor, faţă de care Muzeul Ţării Crişurilor s-a subordonat; aceste instituţii putând exercita asupra clădirilor episcopale tot un drept de uzufruct, cât a avut şi muzeul, bucurându-se de drepturile şi incubându-le obligaţiile prevăzute de art. 521 C. civ.

Cererea formulată de Ministerul Culturii în calitate de intervenient în interes propriu, care a fost însuşită ulterior de Consiliul Judeţean Bihor, privind obligarea reclamantei la plata contravalorii reparaţiilor aduse clădirii a fost respinsă reţinându-se că potrivit art. 540 C. civ., art. 545 şi art. 547 C. civ., nudul proprietar nu este obligat să restituie uzufructuarului contravaloarea reparaţiilor de întreţinere efectuate de acesta pe durata uzufructului, acestea căzând în sarcina sa.

De asemeni s-a motivat că nici prin O.G. nr. 13/1998 prin care Statul Român a restituit către reclamantă imobilul din litigiu nu s-a condiţionat restituirea clădirilor de plata unor despăgubiri.

Cererea de intervenţie formulată de Muzeul Ţării Crişurilor precum şi cererea reconvenţională a Consiliului Judeţean Bihor au fost anulate în baza art. 20 din Legea nr. 146/1997, deoarece nu au fost timbrate la valoarea pretenţiilor formulate.

Cum cererea reconvenţională a Consiliului Judeţean Bihor a fost anulată ca netimbrată, iar folosinţa uzufructului a încetat prin efectul legii au fost respinse şi cererile privind dreptul de retenţie cât şi notarea acestui drept în cartea funciară, cât şi rectificarea cărţii funciare.

Împotriva sentinţei civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Buzău au declarat apel reclamanta Episcopia Romano-Catolică, şi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar, Muzeul Ţării Crişurilor, Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi Consiliul Judeţean Bihor.

Prin decizia nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, toate apelurile declarate de părţile din proces au fost respinse ca nefondate pentru următoarele considerente:

- corect a reţinut instanţa de fond, Tribunalul Buzău, că prin oferta de donaţie autentificată de fostul Notariat de Stat Regional Crişana sub nr. 4578/1963, Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat „în folosinţă veşnică” clădirile ce au format fosta Reşedinţă Episcopească Romano-Catolică Oradea, în calitate de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea în favoarea Statului Român, respectiv a fostului Sfat Popular al oraşului regional Oradea;

- că aşa fiind, bine s-a reţinut că prin actul menţionat nu s-a donat proprietatea clădirilor, ci numai uzufructul acestora şi deci, conform art. 559 C. civ., uzufructul instituit prin oferta de donaţie, nu poate trece de 30 de ani, încetând la împlinirea acestui termen, câtă vreme beneficiarul uzufructului a fost o persoană juridică;

- că actul de donaţie a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale, privind forma şi fondul, aşa cum reglementase la data întocmirii actului, neputând fi vorba de un consimţământ valabil exprimat, a unei cauze nevalabile sau de o lipsă totală a voinţei de a dona, aşa cum se susţine în apelul reclamantei;

- că bine a admis instanţa numai al doilea capăt al acţiunii reclamantei, şi anume radierea dreptului de folosinţă veşnică în favoarea Statului Român câtă vreme efectele actului de donaţie au încetat, urmare a împlinirii termenului de 30 de ani cât putea să dureze uzufructul oferit persoanei juridice;

- că în mod corect au fost soluţionate cererile de intervenţie în interes propriu promovate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi însuşite de Consiliul Judeţean Bihor şi Consiliul local Oradea, privind obligarea reclamantei la plata contravalorii reparaţiilor şi întreţinerii clădirii, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 540 şi urm. C. civ.

Cât priveşte apelul declarat de Muzeul Ţării Crişurilor s-a reţinut că acesta nu şi-a timbrat la valoare cererea de intervenţie fiind corect anulată ca netimbrată de către instanţa de fond, iar apelul declarat nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile impunându-se respingerea apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, au declarat recurs reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea pârâţii Consiliul local al municipiului Oradea, intervenientul Ministerul Culturii şi Cultelor, pârâtul Consiliul judeţean Bihor şi intervenientul Muzeul Ţării Crişurilor.

Cu privire la recursurile declarate în cauză, se constată următoarele:

1. Reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea îşi întemeiază recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora arată în esenţă următoarele:

- greşit s-a apreciat validitatea actului intitulat „declaraţie” a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acţiunea introdusă la instanţa de fond, luându-se în considerare numai efectele produse de acesta;

- este nelegală aprecierea instanţei de fond şi însuşită de instanţa de apel potrivit căreia actul autentificat de Notariatul de Stat Regional Crişana sub nr. 4578/1963, intitulat „declaraţie” constituie o ofertă de donaţie legal întocmită, prin care Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat „în folosinţă veşnică” clădirile ce au format fosta Reşedinţă Episcopală Romano-Catolică, în calitate de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea Statului Român, respectiv a fostului Sfat Popular al oraşului regional Oradea;

- greşit s-a considerat că actul notarial intitulat „declaraţie” a fost încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare de la data întocmirii lui şi că consimţământul dat a fost valabil exprimat, cauza care a stat la baza actului juridic a fost reală iar voinţa de a dona imobilul fără echivoc;

- nu s-au avut în vedere reglementările specifice din Codul Canonic şi nici prevederile din Decretul nr. 31/1954;

- au fost trecute cu vederea împrejurările concrete în care a fost întocmit actul juridic a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, şi care au dus la deposedarea forţată a bisericii de bunul său imobil, neputând exista în situaţia existentă în anul 1963 intenţia de a gratificat Statul Român de esenţa comunistă care persecuta şi prigonea Biserica Romano-Catolică.

Recursul reclamantei Episcopia Romano-Catolică Oradea este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin înscrisul denumit „Declaraţie” autentificat cu nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 de către fostul Notariat de Stat Regional Crişana, s-a luat act de declaraţia făcută în faţa notarului de către B.F., vicar general şi dr. H.V., protopop prin care aceştia au donat în folosinţă veşnică în favoarea Sfatului Popular al oraşului regional Oradea „clădirile care au format fosta reşedinţă episcopească Romano-Catolică Oradea aflate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 3167 Oradea cu nr. top 4.

Se menţionează în actul notarial că oferta de donaţie este făcută prin cei doi reprezentanţi de către Protopopiatul Romano-Catolic Oradea, care la acea dată era succesorul în drepturi al fostei Episcopii Romano-Catolice Oradea.

Prin actul de donaţie arătat cei doi prelaţi menţionaţi în „Declaraţia” autentificată de notar, săvârşeau un act de dispoziţie cu titlu gratuit în favoarea unei persoane juridice, micşorând în mod actual şi irevocabil patrimoniul Bisericii Romano-Catolice cu imobilul oferit pentru donaţie fără a urmări să primească ceva în schimb.

Bunurile, mobile şi imobile, care alcătuiesc patrimoniul cultelor religioase, din care face parte şi recurenta reclamantă sunt destinate să asigure activitatea acestora în vederea realizării scopului pentru care aceste culte fiinţează. Aceste bunuri, mobile şi imobile, nu pot fi folosite cu altă destinaţie, motiv pentru care în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare ori statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. Cu alte cuvinte actele juridice săvârşite de persoana juridică, în afara capacităţii sale de folosinţă şi care nu au fost făcute în vederea realizării scopului menţionat în actul sau statutul în baza căruia funcţionează se sancţionează cu nulitatea absolută a actului.

Aşa fiind „declaraţia” notarială prin care cei doi prelaţi ai Protopopiatului Romano-Catolic Oradea au făcut oferta de donaţie pentru imobilul proprietatea bisericii, constituie un act juridic contrar scopului determinat al persoanei juridice, diminuarea în mod gratuit a patrimoniului acesteia fiind de natură să afecteze grav activităţile specifice cultului romano-catolic, lipsindu-l de spaţiile necesare pentru organizarea acestor activităţi.

Din probele administrate în cauză mai rezultă şi că actul juridic notarial denumit „Declaraţie” în care se menţionează oferta de donaţie a imobilului care a constituit reşedinţa episcopească Romano-Catolică Oradea este lipsit de o condiţie esenţială, de fond, pentru valabilitatea donaţiei şi anume animus donandi.

Sub acest aspect actul notarial intitulat „Declaraţie” cade sub incidenţa art. 801 C. civ. fiind o „liberalitate prin care donatorele dă invocabil un lucru donatarului care-l primeşte”.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care, cu intenţia de a gratifica, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul fără a urmări să primească ceva în schimb.

Contract fiind, valabilitatea donaţiei este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art. 948 C. civ., pentru care este înscrisă cea privitoare la cauza licită.

Cu referire la cauza de faţă, urmează a fi observate şi dispoziţiile art. 966 C. civ. potrivit cărora „obligaţia fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.

Totodată, existenţa cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donaţiei, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de donaţie definită ca o liberalitate este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens.

Ca atare în acest caz, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalităţi.

Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde aşadar, în primul rând voinţa de a dărui animus donandi şi apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea fără însă ca aceste elemente să poată fi reparate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot.

În concluzie, voinţa de a dărui, manifestată prin actul aparent al donaţiei, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.

Aşa fiind, în situaţia în care instanţele judecătoreşti sunt chemate a se pronunţa asupra caracterului acestei condiţii esenţiale de validitate a contractului de donaţie, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii împrejurările contemporane efectuării donaţiei.

Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul intitulat „Declaraţie” a fost făcut în perioada în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului era potrivnică manifestărilor cultelor religioase şi exercita asupra acestora acte de natură a le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin diferite metode de bunurile materiale aparţinând bisericilor determinându-le să cedeze o bună parte din patrimoniu pe care îl deţineau.

Astfel rezultă din probele administrate că înainte de a se face „oferta” de donaţie în folosinţă veşnică a imobilului aparţinând Episcopatului Romano-Catolic Oradea în favoarea fostului Sfat Popular al oraşului regional Oradea, episcopatul a fost deposedat de imobilul în care îşi avea reşedinţa, fiind evacuat fără nici un temei pentru a fi cazaţi în această clădire refugiaţii politici din Grecia.

În aceste împrejurări nu se poate reţine că declaraţia notarială făcută de reprezentanţii bisericii la 5 noiembrie 1963 reprezintă un act făcut cu voinţa de a dărui, adică cu animus donandi, în lipsa căreia donaţia este nulă absolut mai cu seamă că nu exista nici aprobarea forurilor superioare ale bisericii Romano-Catolice, pentru un asemenea act de o deosebită importanţă şi cu consecinţe atât de grave asupra patrimoniului bisericii.

Pentru considerentele arătate urmează a se admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, şi a se casa în parte decizia recurată, şi să se admită apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Buzău, schimbându-se în parte sentinţa apelată în sensul constatării nulităţii absolute a donaţiei făcute fostului Sfat Popular al oraşului regional Oradea.

2. Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar, îşi întemeiază recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 8, 9 şi 11 C. proc. civ. fără a structura aceste motive conform prevederilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., în sensul dezvoltării fiecărui motiv de casare în parte cu indicarea prevederilor legale încălcate care atrag nelegalitatea hotărârii atacate.

În esenţă, în motivarea recursului recurentul Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar arată următoarele:

- imobilul revendicat în cauză, situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 14795 Oradea nr. top 4 face parte din domeniul public al judeţului Bihor fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi nu poate fi revendicat;

- restituirea imobilului nu se poate face decât prin lege, emisă de parlament, fiind exclusă imixtiunea puterii judecătoreşti în atribuţiile organului legislativ;

- declaraţia de donaţie a fost făcută din raţiuni care nu contraziceau interesele protopopiatului şi a fost semnată de organele de conducere ale bisericii;

- actul de donaţie a fost făcut cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare;

- greşit s-a interpretat că actul de donaţie priveşte numai folosinţa imobilului;

- greşit au fost respinse de instanţă pe calea excepţiei de netimbrare a cererii, pretenţiile formulate de către Consiliul Judeţean Bihor, privind plata despăgubirilor pentru cheltuielile efectuate cu reparaţii, restaurare şi îmbunătăţiri aduse imobilului;

- instanţele au schimbat cu de la sine putere natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al actului juridic dedus judecăţii, considerând că obiectul donaţiei l-a considerat numai uzufructul imobilelor aflate în litigiu şi nu dreptul de proprietate asupra acestora.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Greşit se susţine în recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea că prin hotărârile recurate a fost soluţionată o acţiune în revendicare a unui imobil ce face parte din domeniul public al judeţului Bihor.

Din petitul acţiunii introdusă de reclamantă şi asupra căreia s-au pronunţat Tribunalul Buzău şi Curtea de Apel Ploieşti rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie şi rectificarea cărţii funciare, acţiunea fiind admisibilă.

Problema restituirii imobilului către reclamantă a fost rezolvată prin O.U.G. nr. 13/1998, aşa cum se susţine chiar de către recurent la pct. 2 din motivele de recurs.

În ceea ce priveşte modul în care s-a făcut „Declaraţia” de donaţie şi prevederile legale încălcate s-a arătat în considerentele prezentei decizii când s-a analizat recursul reclamantei care au fost prevederile legale încălcate care au determinat nulitatea absolută a ofertei de donaţie.

Privitor la oferta de donaţie, corect s-a reţinut de către instanţe că s-a referit numai la dreptul de folosinţă veşnică asupra imobilelor, cum de altfel s-a menţionat şi în C.F. nr. 14795 Oradea, nr. top 4 în care se menţionează la foaia de proprietate B dreptul de proprietate asupra imobilului pentru Episcopia Romano-Catolică Oradea cu titlu de drept de cumpărare nr. 1539/1873 iar la foaia de sarcini C este înscris Statul Român cu drept de veşnică folosinţă asupra edificatelor cu titlul de drept de donaţie în baza deciziei nr. 2408/1963 a Sfatului Popular al oraşului Oradea nr. 1590/1963.

Cât priveşte obligarea Consiliului Judeţean Bihor să-şi timbreze la valoare pretenţiile formulate pentru plata contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu, critica formulată este nefondată, asemenea pretenţii, rezultate dintr-un raport juridic civil neîncadrându-se în sentinţe de la plata taxei judiciare de timbru pentru acţiunile introduse în justiţie, cuprinse în Legea nr. 146/1997.

Nici critica formulată în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi că a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al acestuia nu poate fi primită faţă de menţiunile din C.F. precum şi din adresa nr. 3568 din 29 iunie 1973 a Consiliului Popular al Municipiului Oradea înaintată către Muzeul Crişurilor (fila 43 dos. 3007/1996 al Judecătoriei Oradea) în care se menţionează de către antecesorul recurentului că imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu este „proprietate de stat, acesta fiind dat cu titlul gratuit de folosinţă veşnică” Consiliului popular al municipiului Oradea de către Biserica Romano-Catolică Oradea. Rezultă, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi apel că recurenta avea numai posesia şi folosinţa imobilului, adică uzufructul acestuia.

În consecinţă pentru considerentele arătate, care se completează cu motivarea dată recursului reclamantei prin prezenta decizie, urmează a se respinge ca nefondat recursul pârâtului Consiliul Local Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar.

3. Împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 a declarat recurs şi Muzeul Ţării Crişurilor întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora critică hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de instanţa de apel pentru motive de nelegalitate care privesc soluţia pronunţată în legătură cu nulitatea actului de donaţie intitulat „declaraţie”, considerând că acesta a fost greşit calificat ca fiind o donaţie de uzufruct şi deci nu îşi găseau în cauză aplicaţiunea art. 539 C. civ.

Se constată că prin sentinţa civilă nr. 79 din 2 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia civilă a fost anulată ca netimbrată cererea de intervenţie formulată în cauză de către Muzeul Ţării Crişurilor.

Împotriva acestei sentinţe intervenienta a declarat apel la 31 mai 2001 pe care nu l-a motivat şi în consecinţă prin decizia civilă nr. 3 din 31 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, apelul a fost respins.

În această situaţie, cum cererea de intervenţie a fost anulată ca netimbrată prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, iar apelul declarat împotriva acestei sentinţe nu a mai fost motivat de către apelantul intervenient Muzeul Ţării Crişurilor, acesta nu mai poate ataca cu recurs pentru motive care privesc fondul cauzei, decizia pronunţată în apel, care faţă de intervenient este definitivă şi irevocabilă.

În consecinţă se va respinge şi recursul declarat de intervenientul Muzeul Ţării Crişurilor.

4. Prin recursul declarat de Consiliul Judeţean Bihor se critică decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în baza motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată în esenţă următoarele:

- greşit s-a respins ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de Consiliul judeţean Bihor, deşi acesta a formulat contestaţie împotriva încheierii de şedinţă din 2 aprilie 2001, prin care a fost obligat să plătească taxa de timbru corespunzătoare despăgubirilor în valoare de 500 miliarde lei solicitată de la reclamantă prin cererea reconvenţională formulată la instanţa de fond.

Critica este nefondată câtă vreme este formulată pentru prima dată în recurs, deşi anularea cererii reconvenţionale a fost dispusă prin sentinţa civilă nr. 79 din 2 mai 2001 pronunţată în fond de către Tribunalul Buzău, secţia civilă, iar prin apelul declarat de Consiliul judeţean Bihor sentinţa nu a fost criticată sub acest aspect.

- instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la excepţia privind lipsa competenţei instanţei de a se pronunţa asupra constatării nulităţii absolute a declaraţiei de donaţie faţă de precizarea expresă din O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţii cetăţenilor minorităţilor naţionale din România.

Nici această critică nu poate fi primită, fiind deasemeni invocată pentru prima dată în recurs, în motivarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 79 din 2 mai 2001 recurentul nereferindu-se la acest aspect.

- greşit au considerat instanţa de fond şi de apel că prin actul autentificat sub nr. 4578/1963 de către Notariatul de Stat Regional Crişana, reclamanta, donând folosinţa veşnică asupra clădirilor ce au format fosta reşedinţă episcopească Romano-Catolică Oradea; au constituit în favoarea statului un drept de uzufruct care cade sub incidenţa art. 517 şi urm. C. civ., în realitate actul menţionat constituind o donaţie a proprietăţii reglementată de art. 800 C. civ., act juridic irevocabil.

Critica este nefondată câtă vreme din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă fără echivoc că obiectul donaţiei la constituit folosinţa veşnică asupra imobilului în litigiu.

Că nu s-a donat proprietatea imobilului rezultă şi din actul aflat la fila 43 dosar nr. 3007/1996 prin care fostul Consiliul Popular al municipiului Oradea arată fără echivoc că nu deţine proprietatea imobilului, acesta fiind dat Consiliului Popular cu titlul gratuit de folosinţă veşnică.

Este fără echivoc că actul notarial se referă la donaţia unui uzufruct, fiind în speţă incident art. 559 C. civ. care mărgineşte durata uzufructului constituit în favoarea unei persoane juridice la 30 de ani, termen împlinit la data introducerii acţiunii – în anul 1996.

De asemeni în speţă sunt aplicabile şi prevederile art. 545-546 C. civ. şi art. 539 C. civ.

Faţă de considerentele arătate se constată că şi recursul declarat de Consiliul judeţean Bihor este nefondat urmând a fi respins.

5. Recurentul-intervenient Ministerul Culturii şi Cultelor atacă cu recurs decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora arată în esenţă următoarele:

- greşit a fost aplicată legea atunci când s-a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 559 C. civ., de esenţa „acţiuni” de donaţie fiind irevocabilitatea acestuia, actul juridic urmând să-şi producă efectele în conformitate cu voinţa donatarului care îl priveşte;

- dreptul de folosinţă constituit în favoarea statului nu poate fi limitat la termenul prevăzut de art. 559 C. civ., deoarece contravine principiului irevocabilităţii acţiunii de donaţie, aşa cum este prevăzut în art. 801 C. civ.

Recursul este nefondat.

În speţă, aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării recursurilor declarate de celelalte părţi din dosar, este fără echivoc că în actul notarial denumit „declaraţie” s-a arătat că urmează a se dona folosinţa veşnică a imobilului în litigiu. In acest sens s-au făcut şi notările corespunzătoare în cartea funciară.

Este evident că în cazul în care actul notarial nu ar fi fost afectat de nulitate absolută pentru motivele arătate în cele ce au precedat, obiectul actului juridic l-ar fi constituit donarea uzufructului către o persoană juridică.

Ori în această materie prevederile art. 559 C. civ. sunt imperative, nefiind de conceput ca durata uzufructului să fie determinată de voinţa donatarului.

Mai mult, se face o gravă confuzie între principiul invocabilităţii donaţiilor şi împlinirea termenului de 30 de ani impus de art. 559 C. civ. în cazul în care se donează uzufructul unui imobil.

Cât priveşte referirea din motivele de recurs la aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 13/1998, aceasta nu a făcut obiect de judecată, instanţele nepronunţându-se în cauză, indiferent de soluţia pronunţată cu privire la efectele acestei ordonanţe de urgenţă.

Urmează a fi respins ca nefondat şi acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează în parte.

Admite apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia civilă, pe care o schimbă în parte în sensul constatării nulităţii absolute a donaţiei acceptată prin deciziile nr. 1883/1963 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al regiunii Crişana şi nr. 2408/1963 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular raional Oradea.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administraţia Patrimoniului Imobiliar, Consiliul Judeţean Bihor, Muzeul Ţării Crişurilor şi Ministerul Culturii şi Cultelor.

Cu opinia separată a doamnei judecător, care este în sensul respingerii tuturor recursurilor.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2004.

OPINIE SEPARATĂ        

In speţă, reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Oradea a solicitat constatarea nulităţii absolute, inexistenţei juridice, a ofertei de donaţie intitulată “declaraţie” autentificată sub nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 făcută în favoarea fostului Sfat popular al oraşului regional Oradea, ca unitate administrativ teritorială (f.9 dos. nr. 3007/1996) operaţiune juridică ce se afla sub incidenţa Decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului.

Probele dosarului atestă că menţionata ofertă a fost acceptată prin decizia nr. 1883/1963 a Comitetului executiv al fostului Sfat popular al regiunii Oradea (f.55 dos. nr. 307/1996) în condiţiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 astfel că prin decizia nr. 2408 din 11 decembrie 1963 emisă de acelaşi organ administrativ clădirile ce au format obiectul ofertei de donaţie acceptată de donatar înscrise în C.F. nr. 3167 Oradea cu nr. top 1 au fost trecute în folosinţă veşnică Statului Român începând cu 5 noiembrie 1963 cu titlu de donaţie.

Dreptul de folosinţă al statului astfel dobândit a fost înscris în C.F. nr. 14795 Oradea cu nr.top 1 (f.10 dos. nr. 3007/1996).

Din cele expuse rezultă că ne aflăm în prezenţa unui contract de donaţie încheiat între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, care s-a perfectat odată cu acceptarea donaţiei de către donatar, în condiţiile art. 814 alin. (1) C. proc. civ., dreptul acestuia fiind intabulat în C.F.

Astfel fiind, reclamanta nu mai putea să solicite constatarea nulităţii ofertei de a dărui cât timp aşa cum deja s-a relevat contractul de donaţie fusese perfectat.

În schimb reclamanta avea posibilitatea de a cere pentru considerentele menţionate în acţiune, constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, ceea ce însă nu a făcut.

Or, în raport de principiul disponibilităţii în procesul civil, reclamantului îi revine sarcina de a fixa cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, inclusiv cu privire la persoanele cu care înţelege să-şi dispute obiectul litigiului.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu principiul disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe asupra celor solicitate şi să nu interpreteze obiectul acţiunii.

Din această perspectivă şi întrucât reclamanta nu a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie în discuţie, corect instanţele au respins capătul de cerere prin care se solicitase constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie intitulată “declaraţie”, întrucât aşa cum deja s-a relevat admiterea lui ar echivala cu o interpretare a obiectului acţiunii ceea ce însă contravine dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

De altfel, cererea reclamantei este şi lipsită de interes cât timp, pe de o parte, prin O.U.G. nr. 13 din 7 iulie 1998 se dispusese restituirea sediului Episcopiei Romano Catolice din Oradea, iar pe de altă parte, conform art. 559 C. civ. uzufructul acordat unor unităţi administrativ teritoriale nu poate depăşi 30 de ani, ori în speţă acest termen se împlinise în 1993.

Faţă de cele ce preced consider că şi recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea trebuia respins ca nefondat. In ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii Consiliul judeţean Bihor, Consiliul local al municipiului Oradea, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeu “Tării Crişurilor” apreciez pentru argumentele exprimate în opinia majoritară că se impune a fi respinse.

← ICCJ. Decizia nr. 1422/2004. Civil. Revendicare; constatare...		ICCJ. Decizia nr. 6681/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: