ICCJ. Decizia nr. 1422/2004. Civil. Revendicare; constatare nulitate contract vânzare cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1422/2004
Dosar nr. 1438/2002
Şedinţa publică de la 20 februarie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta B.I.R. (H.J.) împotriva deciziei nr. 578, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2001, în dosarul nr. 3610/2001, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 325, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, la 9 mai 2001, în dosarul nr. 4931/2000 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B.I.R. (H.J.) împotriva pârâţilor CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, B.T. şi B.V., precum şi „în contradictoriu cu chemata în garanţie SC H.N. SA, pârâţii fiind obligaţi să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Anda Calugareanu (fostă str. Antrenorilor) „împreună cu cota indiviză de 1/3 din terenul aferent”.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte o cerere de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.T. şi B.V. în contradictoriu cu SC H.N. SA, aceasta din urmă fiind obligată să le plătească 269 667 220,20 lei cu titlu de despăgubiri.
Totodată a fost respinsă cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii contractului prin care CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI reprezentat de SC H.N. SA a vândut apartamentul menţionat pârâţilor B.T. şi B.V., a fost anulată ca netimbrată o cerere prin care aceşti din urmă pârâţi solicitaseră obligarea chematei în garanţie la plata unor daune morale şi au fost compensate cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au făcut apel MUNICIPIUL BUCUREŞTI reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, pârâţii B.T. şi B.V. şi chemata în garanţie SC H.N. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu numărul de dosar 3610/2001.
La termenul de la 28 noiembrie 2001, cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor astfel declarare a fost pusă în discuţie şi chestiunea autorităţii de lucru judecat în raport cu deciziile nr. 1645 din 16 mai 2000 şi nr. 1714 din 17 mai 2000, pronunţate de Curtea Suprema de Justiţie, secţia civilă.
Prin decizia civilă nr. 578, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2001 au fost respinse atât excepţia privind autoritatea de lucru judecat, cât şi apelul chematei în garanţie SC H.N. SA.
Prin aceeaşi decizie au fost admise apelurile făcute de pârâţi, fiind schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii cererii prin care reclamanta B.I.R. (H.J.) revendicase imobilul litigios, precum şi a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţii B.T. şi B.V.
Totodată instanţa de apel a luat act de renunţarea aceloraşi pârâţi la judecată în ceea ce priveşte cererea de acordare a unor daune morale şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, în condiţiile în care apartamentul aflat în litigiu fusese cumpărat de pârâţii B.T. şi B.V. numai aceştia, iar nu şi apelantul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, aveau calitate procesuală pasivă în cererea de revendicare formulată de reclamantă.
S-a reţinut, de asemenea, că „în compararea titlurilor, mai bine caracterizat este titlul pârâţilor care au dobândit proprietatea anterior pretinderii vreunui drept asupra imobilului de către reclamant”.
În aceeaşi ordine de idei s-a subliniat că „pârâţii au opus reclamantei un titlu de proprietate valid dobândit în condiţiile legii nr. 112/1995 “ şi că B.T. şi B.V. au acţionat cu bună credinţă cumpărând imobilul „de la proprietarul aparent (statul reprezentat prin Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA).
În considerentele deciziei s-a mai relevat că:
în cauză nu s-a făcut dovada unei fraudări a legii cu ocazia cumpărării imobilului de către chiriaşi,
nu s-a constatat îndeplinirea cerinţelor art. 1201 C. civ., cât priveşte autoritatea de lucru judecat pusă în discuţie şi
nu există temeiuri pentru admiterea apelului făcut de SC H.N. SA în condiţiile în care cererea de chemare în garanţie a acesteia a fost respinsă ca o consecinţă a caracterului său subsecvent acţiunii principale.
La 27 februarie 2002, reclamanta B.I.R. (H.J.) a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 1438/2002.
Sub aspectul argumentării în drept redactarea recursului este deficitară, deoarece prevederile „art. 304 pct. 7 -10 C. proc. civ.”, au fost menţionate numai formal, fără ca expunerea ulterioară a criticilor aduse deciziei recurate să conţină referiri concrete la unul sau altul dintre cele patru motive legale de recurs menţionate.
De altfel însăşi expunerea respectivelor critici nu a fost făcută într-o formă sistematizată.
Procedând la o sistematizare a acestora, Curtea reţine că recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel:
omisiunea de a se pronunţa asupra unei excepţii privind o pretinsă fraudă la lege care ar atrage nulitatea absolută a contractului prin care pârâţii B.T. şi B.V. au cumpărat imobilul care formează obiectul litigiului;
greşita constatare a lipsei calităţii procesuale pasive a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI în condiţiile în care judecata s-a purtat şi cu privire la validitatea contractului amintit;
greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, inclusiv prin omisiunea de a se analiza respectiva excepţie în raport cu decizia nr. 289, pronunţată la 19 noiembrie 1999 de către Curtea de Apel Bucureşti care a statuat că titlul în baza căruia imobilul a fost deţinut de către CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI este nul conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998;
lipsa de temei a unor aprecieri potrivit cărora contractul de cumpărare a apartamentului de care se prevalează B.T. şi B.V. ar constitui un titlu de proprietate „mai bine caracterizat” decât acela al reclamantei, deoarece respectivul act este „necontestat sau anulat” şi este încheiat de către cumpărători de bună credinţă care îi opun reclamantei nu numai titlul lor ci şi „posesia efectivă a imobilului”;
inconsecventa acestor ultime aprecieri care intervin după ce în decizia precedentă, nr. 289/1989, se reţinuse că drepturile statului român şi ale celor ce au cumpărat imobilul de la acesta sunt desfiinţate, potrivit principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, în condiţiile în care reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul legitim de proprietate asupra apartamentului.
Tot în susţinerea nulităţii actului juridic prin care pârâţii B.T. şi B.V. au cumpărat apartamentul revendicat de reclamantă ca şi al inopozabilităţii faţă de reclamantă a acelui contract au fost evocate dispoziţiile art. 1803 C. civ., prevederile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 11/1997, precum şi Decizia nr. 73 din 8 august 1995 a Curţii Constituţionale.
În aceeaşi ordine de idei s-a susţinut că SC H.N. SA a semnat contractul amintit în calitate de vânzătoare şi „reprezentantă a Primăriei municipiului Bucureşti” deşi în speţă nu s-a făcut dovada că ar fi avut o împuternicire în acest sens.
S-a mai afirmat de către recurentă că existenta bunei credinţe a pârâţilor, cumpărători ai apartamentului litigios s-a făcut de către instanţa de apel prin aplicare retroactivă a criteriilor prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că în speţă chestiunea bunei sau relei credinţe este irelevantă, deoarece motivul de nulitate constă în fraudarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care nu îngăduiau vânzarea către chiriaşi decât a imobilelor preluate de stat cu titlu.
În legătură cu această critică a fost evocată şi jurisprudenţa configurată prin mai multe decizii ale Curţii Supreme de Justiţie care au statuat că „hotărârile pronunţate în legătură cu acţiunile în revendicare ale adevăraţilor proprietari de imobile împotriva statului care au fost soluţionate prin obligarea statului la restituirea către proprietarii legitimi ai acestor imobile sunt opozabile chiriaşilor cumpărători, chiar dacă aceştia nu au participat la soluţionarea proceselor” amintite.
O altă critică formulată în susţinerea recursului s-a referit l-a evocarea de către instanţa de apel a împrejurării că pârâţii B.T. şi B.V. locuiesc efectiv în apartament, aspect despre care s-a afirmat că este lipsit de relevanţă în condiţiile în care aceştia au posedat imobilul sub nume de proprietar mai puţin de 10 ani, iar deposedarea reclamantei s-a făcut prin violentă.
În ceea ce îi priveşte intimaţii pârâţi au solicitat respingerea recursului, B.T. şi B.V. formulând în acest sens şi o întâmpinare, iar intimata-chemată în garanţie nu s-a prezentat în faţa acestei curţi şi nici nu a formulat în scris punctul său de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere că respingerea de către prima instanţă a cererii de constatare a nulităţii actului de proprietate al pârâţilor B.T. şi B.V. nu a fost atacată cu apel de către reclamantă.
Cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor chestiunea a fost reiterată în considerarea caracterului imprescriptibil al nulităţii absolute.
Deşi invocată în condiţiile menţionate, la limita abuzului de drept procesual, această susţinere a fost, de asemenea, supusă dezbaterii părţilor, iar cu ocazia deliberării instanţa a apreciat că respectiva apărare nu este fondată şi nu justifică menţinerea soluţiei iniţiale de admitere a acţiunii în revendicare.
De altfel în ultimul paragraf al motivării deciziei recurate s-a argumentat într-o formă explicită lipsa de suport a respectivelor susţineri ale reclamantei, astfel încât critica recurentei referitoare la o aşa zisă omisiune a instanţei de a se pronunţa în legătură cu această apărare nu poate fi primită.
În acelaşi timp Curtea reţine că referirea la lipsa calităţii procesuale pasive a MUNICIPIULUI BUCUREŞTI (şi implicit a reprezentaţilor acestuia: PRIMARUL GENERAL ori CONSILIUL GENERAL), referire care se găseşte în considerentele deciziei recurate vizează exclusiv capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, iar nu şi apărările invocate de reclamantă în legătură cu lipsa de validitate ori de eficienţă juridică a titlului de proprietate al pârâţilor B.T. şi B.V.
Prin urmare şi sub acest aspect criticile formulate în susţinerea recursului sunt nefondate.
Pe de altă parte, Curtea reţine că punerea în discuţie, la 28 noiembrie 2001, a autorităţii de lucru judecat s-a făcut din oficiu, iar nu la iniţiativa reclamantei.
Cu acelaşi prilej instanţa de apel a precizat şi limitele în care s-a autoinvestit menţionând că excepţia urma a fi dezbătuta şi analizată numai în raport cu deciziile numerele 1645/2000 şi 1714/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie, iar nu cu decizia nr. 289/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, aşa cum eronat se afirmă în motivarea recursului.
De altfel modul în care instanţa de apel a soluţionat chestiunea pusă din oficiu în discuţia părţilor a fost în deplină concordanta cu concluziile de respingere a excepţiei pe care şi reclamanta le-a pus cu prilejul acelor dezbateri, astfel încât şi această critică apare ca nefondată.
Nu în ultimul rând este de observat că, în condiţiile în care B.T. şi B.V. nu au figurat ca pârti în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 289/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, nu le putea fi opusă autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri.
În altă ordine de idei, Curtea reţine că aprecierile instanţei de apel conform cărora contractul de cumpărare a imobilului de către intimaţii-pârâţi B.T. şi B.V. este un titlu de proprietate „mai bine caracterizat” decât cel al reclamantei, fiind deci preferabil acestuia din urmă sunt întemeiate, deoarece:
la data încheierii contractului statul avea amprenta că este proprietar al bunului;
titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acţiune în justiţie şi deci nici o hotărâre judecătorească nu fusese pronunţată
nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată chiriaşilor spre a-i încunoştinţa despre intenţia reclamantei dea revendica bunul,
iar o lege specială, Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu.
Pe lângă această aparenţă de drept pârâţii B.T. şi B.V. beneficiază şi de prezumţia de bună credinţă în condiţiile în care în cauză respectiva prezumţie nu a fost combătută prin nici o probă.
De altfel reclamanta nici nu a atacat cu apel sentinţa prin care cererea sa de anulare a contractului amintit a fost respinsă printre altele şi pe considerentul că în favoarea cumpărătorilor au operat aparenta de drept şi prezumţia bunei lor credinţe.
În speţă, fiind întrunite cerinţele aşa numitei teorii a proprietarului aparent, efectul imediat al acesteia consta în respingerea acţiunii în revendicare formulate de succesoarea în drepturi a proprietarului iniţial, toate celelalte apărări formulate şi critici expuse ca motive de recurs fiind irelevante.
Reţinând deci că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.R. (H.J.) împotriva deciziei nr. 578 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1426/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4957/2004. Civil → |
|---|
