ICCJ. Decizia nr. 10800/2005. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10800
Dosar nr. 12667/2005
Şedinţa publică din 16 decembrie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 31/F din 26 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului dintre reclamantul A.P. şi pârâta SC M. SA Galaţi având ca obiect pretenţii, în favoarea Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
La stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată de către reclamant s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10 milioane lei reprezentând valoarea provizorie a prestaţiei de reprezentare a pârâtei în faţa instanţelor judecătoreşti, cu penalităţi de întârziere, potrivit convenţiei nr. 277 din 22 ianuarie 2000.
Pârâta, prin cerere reconvenţională, a solicitat să se constate nulitatea absolută a convenţiei civile nr. 277 din 22 ianuarie 2000 şi obligarea reclamantului la acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin neîndeplinirea în mod corespunzător a obligaţiilor asumate de a acorda asistenţă juridică.
Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, sesizată cu acţiunea, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Galaţi prin Hotărârea nr. 9 din data de 29 aprilie 2004; s-a apreciat că izvorul de drept l-a constituit convenţia civilă de prestări servicii încheiată între părţi, pe baza căreia s-au realizat raporturi de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 608 din 9 iulie 2004, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, constatându-se astfel conflict negativ de competenţă.
La soluţionarea conflictului de competenţă s-a analizat natura raporturilor dintre părţi, care sunt reglementate prin convenţia nr. 277 din 22 ianuarie 2000.
Din conţinutul convenţiei rezultă că orice neînţelegere sau diferende intervenite se vor rezolva pe cale amiabilă iar în caz contrar, competenţa de soluţionare revine Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie.
Faţă de această clauză inserată în convenţie, care are pentru părţi putere de lege, soluţionarea oricăror neînţelegeri apărute în executarea acesteia, sunt de competenţa Arbitrajului.
Împotriva sentinţei de soluţionare a conflictului de competenţă a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legea nr. 130/1999, care reglementează unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, prevede că o persoană fizică poate presta muncă fie în baza unui contract individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenţii civile de prestări servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă.
Raporturile juridice de muncă sunt relaţiile sociale care iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi o persoană juridică, pe de altă parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o renumereze.
Raporturi juridice de muncă sunt cele izvorâte din contractul individual de muncă şi, ca excepţie, din convenţia civilă de prestări servicii.
În situaţiile în care între părţi s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii prin care se desfăşoară anumite activităţi în schimbul unei renumeraţii, această convenţie este tot o formă a raporturilor juridice de muncă.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Convenţia încheiată între părţi nr. 277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societăţii în faţa instanţelor judecătoreşti în procesele civile şi comerciale având ca obiect evacuarea din anumite spaţii comerciale şi revendicarea unui imobil.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă (în vigoare la data încheierii convenţiei), munca putea fi prestată prin încheierea unor convenţii civile de prestări servicii.
Prin HG nr. 935/1999, emisă în baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condiţiile în care pot fi încheiate convenţiile civile de prestări servicii, în care pot presta persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă.
Din dispoziţiile cuprinse în legislaţia menţionată rezultă caracterul de excepţie al convenţiei civile ca modalitate juridică distinctă de prestare a muncii, faţă de contractul individual de muncă.
Caracterul distinctiv al celor două categorii de acte trebuie căutat nu având în vedere doar cazurile în care se puteau încheia convenţii civile de prestări servicii (care nu exclud utilitatea contractului individual de muncă), nici în denumirea preţului muncii (renumeraţii, indemnizaţii, salariu), ci în intenţia părţilor. Într-adevăr, părţile ele însele, cu respectarea cadrului legal, decid care este natura contractului (convenţiei) lor.
Analizând clauzele actului „convenţie" încheiat între părţi se constată că acesta are caracterul unei convenţii civile de prestări servicii şi nu a unui contract individual de muncă.
Astfel, pe lângă lipsa clauzelor obligatorii unui contract de muncă, una dintre clauzele contractului vizează faptul că „convenţia poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părţilor sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forţă majoră".
Rezilierea unei convenţii reprezintă o modalitate de încetare a unei convenţii cu caracter civil pe când încetarea contractului individuale de muncă, precum şi condiţiile în care operează, sunt reglementate de Codul muncii.
Pe de altă parte, prin Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese şi conflicte de drepturi. În art. 3 din lege se arată că, conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile, sunt conflicte de muncă.
Sunt conflicte de interese acele conflicte ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă (art. 4).
Sunt conflicte de drepturi ale salariaţilor acele conflicte ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5).
Ceea ce este esenţial pentru conflictele de drepturi este calitatea părţilor, care nu pot fi decât salariaţii şi unitatea (angajatorul).
În cazul convenţiilor civile de prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenţiei civile nu dobândeşte calitatea de salariat, deci nu are drepturile şi obligaţiile pe care această calitate le presupune şi care sunt specifice unui contract individual de muncă.
Astfel, nu are dreptul la salariu (ci la o renumeraţie) chiar dacă drepturile sale băneşti se plătesc din fondul de salarii (art. 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de odihnă sau studii; activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă (şi în specialitate); nu răspund material şi disciplinar (ci, civil); nu beneficiază la încetarea activităţii de drepturi prevăzute pentru şomeri (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999).
De altfel, chiar prin motivele de recurs se recunoaşte faptul că între părţi s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii.
Convenţia civilă reprezentând, prin urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de muncă, dispoziţiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale Codului civil şi nu cele ale jurisdicţiei muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor care se nasc în legătură cu încheierea, executarea şi încetarea contractului de muncă, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri sociali, stabilite potrivit Codului muncii.
Faptul că, convenţia de prestări servicii reprezintă, prin excepţie, o formă de prestare a muncii, nu atrage incidenţa jurisdicţiei muncii şi competenţa materială absolută stabilită de dispoziţiile procedurale speciale relativ la conflictele de muncă.
Constatând, prin urmare, că actul încheiat între părţi are natura unei convenţii civile de prestări servicii căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile codului civil şi nu jurisdicţia specială a muncii, Curtea apreciază că sentinţa recurată prin care s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă de competenţă, a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiile legale incidente.
În consecinţă, făcând aplicarea art. 316 şi art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 31/F din 26 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10723/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1066/2005. Civil. încheiere de declinare... → |
|---|
