ICCJ. Decizia nr. 1374/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1374
Dosar nr. 17214/1/2005
(Nr.vechi 4269/2005)
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 31 mai 2004 reclamanţii S.E., D.J., F.E. şi V.D. au chemat în judecată pe pârâta SC T.F. SA Iaşi ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să emită o dispoziţie sau o decizie de soluţionare a notificărilor formulate de reclamanţi, în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu privire la terenul în suprafaţă de 1000 mp din Iaşi, să se dispună restituirea în natură a acestui teren, precum şi anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 7 nr. 2331 din 11 ianuarie 2001, emis pe numele pârâtei de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctei M.S. care a fost proprietara imobilului situat în Iaşi, compus din trei construcţii şi teren în suprafaţă de 1000 mp. Construcţiile au fost demolate, iar terenul a fost atribuit pârâtei care l-a împrejmuit cu un gard de beton.
Prin sentinţa civilă nr. 756 din 29 septembrie 2004 Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâta SC T.F. SA Iaşi să emită decizie motivată de soluţionare a notificării adresate de reclamanţi.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a disjuns şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ, capătul de cerere vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 7 nr. 2331 din 11 ianuarie 2001 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei cu motivarea că actul fiind eliberat de o autoritate centrală, competenţa de soluţionare a acestui petit revine Curţii de Apel, secţia de contencios, conform art. 3 pct. 1 şi art. 158 C. proc. civ.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 71 din 23 februarie 2005, a admis apelul declarat de pârâta SC T.F. SA Iaşi, a anulat în parte sentinţa tribunalului şi a dispus trimiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de soluţionare a notificării la Judecătoria Iaşi. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins apelul declarat de reclamanţi.
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii S.E., D.J., F.E. şi V.D. care şi-au exprimat nemulţumirea cu privire la felul în care instanţele sesizate cu acţiunea introductivă s-au declarat pe rând necompetente să soluţioneze ambele capete de cerere.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
În speţă, urmare a notificării adresate de reclamanţi, pârâta nu a emis decizie motivată în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 10/2001. Acesta este şi motivul pentru care reclamanţii au formulat prezenta acţiune având ca prim capăt de cerere obligarea unităţii deţinătoare de a emite actul prevăzut de textul de lege menţionat.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revine secţiei civile a tribunalelor competenţa de a soluţiona, ca instanţe de fond, contestaţiile formulate de persoanele îndreptăţite, nemulţumite de Decizia sau, după caz, de dispoziţia emisă de persoana juridică notificată. Cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 25, în termenul de 60 de zile şi nici ulterior, Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare.
Această situaţie nu poate determina concluzia existenţei unei alte competenţe materiale în soluţionarea cauzei decât aceea prevăzută de art. 26 alin. (3) din legea amintită, întrucât instanţa abilitată să cenzureze actul însuşi este în egală măsură competentă să soluţioneze şi atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate pentru lipsa răspunsului în termenul prevăzut de lege.
Sunt considerente pentru care se constată că în mod greşit Curtea de Apel Iaşi a sesizat Judecătoria Iaşi cu soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a emite decizie de soluţionare a notificării.
Cu referire la capătul de cerere în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, trebuie reţinut că reclamanţii au formulat acţiunea de faţă în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a terenului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine, pe cale de judecată, desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la Stat către societatea pârâtă.
Întrucât, în speţă, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni complexe, dar întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenţa materială aparţine tribunalului, ca instanţă de fond, şi curţii de apel, în calea de atac, deoarece reclamanţii, aşa cum s-a demonstrat, au formulat acţiunea în cadrul procesual prevăzut de această lege.
Deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este un act emis de un organ central al administraţiei de stat, pentru considerentele arătate şi pentru argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, ca şi pentru faptul că, în speţă, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competenţă materială prin care să se delimiteze atribuţii pe linie verticală între instanţele judecătoreşti, se consideră că, intervenind o prorogare de competenţă, potrivit art. 17 C. proc. civ., acelaşi tribunal este competent să soluţioneze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât şi solicitările vizând obligarea la emiterea deciziei de răspuns la notificare şi de restituire în natură a nemişcătorului.
Datorită specificului Legii contenciosului administrativ recurgerea la procedura prevăzută de aceasta ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, fiind înlăturate raţiunea şi spiritul ei de reparaţiune, de restituire a imobilelor, în măsura în care cerinţele ei, inclusiv în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul declarat de reclamanţi, vor fi casate hotărârile date în cauză cu interpretarea greşită a normelor privind competenţa după materie şi se va trimite cauza la Tribunalul Iaşi pentru soluţionarea în fond a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii S.E., D.J., F.E. şi V.D. împotriva deciziei nr. 71 din 23 februarie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 756 din 29 septembrie 2004 a Tribunalului Iaşi şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10312/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10192/2005. Civil → |
|---|
