ICCJ. Decizia nr. 10192/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10192
Dosar nr. 9230/200.
Şedinţa publică din 7 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă, constată:
La data de 12 noiembrie 2002, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal nr. 220/P din 8 noiembrie 2002 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei M.M., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. c) C. pen., constând în aceea că la data de 22 septembrie 2002 a sustras din torpedoul autoturismului părţii vătămate A.S. suma de 5.000 dolari SUA.
În cursul urmăririi penale, prin ordonanţa nr. 220/P/8 noiembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, se dispusese arestarea preventivă, în lipsă, a inculpatei pe o perioadă de 30 de zile.
Inculpata a fost încarcerată la data de 21 noiembrie 2002, fiind pusă în libertate la data de 11 decembrie 2002, ca urmare a revocării măsurii prin Decizia penală nr. 872 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Olt, apreciindu-se că în raport de circumstanţele cauzei, lăsarea în libertate a inculpatei nu prezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 236 din 16 septembrie 2003, rămasă definitivă, Judecătoria Sinaia a dispus achitarea inculpatei sub aspectul faptei imputate, reţinând incidenţa art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Prin cererea înregistrată la 23 februarie 2004, reclamanta M.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice cerând obligarea acestuia la plata sumei de 500 milioane lei vechi, cu titlu de daune morale şi materiale (f. 35 fond), invocând incidenţa art. 504 C. proc. pen.
În motivarea cererii, reclamanta susţine că urmarea arestării sale preventive, măsură dispusă, în mod abuziv în opinia sa, a fost lipsită de libertate şi supusă unor rele tratamente, mai multor restricţii (alimentare, de trai normal), că este mama a trei copii al căror tată este decedat, şi aceştia la rândul lor au fost traumatizaţi psihic şi lipsiţi de dragoste şi protecţie maternă, fiind obligată ca, pe perioada arestării, să apeleze la alte persoane pentru a le oferi adăpost şi hrană.
Prin sentinţa civilă nr. 767 din 13 septembrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 20 milioane lei vechi, daune morale şi 2 milioane lei vechi, cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri civile.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă pentru ca, ulterior, să fie achitată este îndreptăţită la repararea pagubei pricinuite.
În aprecierea cuantumului despăgubiri, tribunalul a reţinut că în lipsa oricăror probatorii care să fi fost administrate de reclamantă din care să rezulte prejudiciul moral suferit, ori măsura în care onoarea, demnitatea ori imaginea sa publică au avut de suferit, respectiv relele tratamente la care aceasta ar fi fost supusă pe perioada detenţiei, despăgubirea solicitată este exagerată şi a constat că suma de 20 milioane lei este rezonabilă în raport de circumstanţele concrete ale speţei.
Cât priveşte despăgubirile materiale solicitate, tribunalul a reţinut că în lipsa unor probe care să ateste existenţa unui astfel de prejudiciu, cererea reclamantei nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta şi pârâtul Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 834/A din 16 mai 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Critica reclamantei referitoare la cuantumul despăgubirilor morale acordate de tribunalul şi greşita respingere a cererii de despăgubiri materiale a fost găsită a fi nefondată.
Reţine instanţa de apel că, în raport de datele cauzei şi probatoriile administrate, declaraţiile a doi martori, prima instanţă a făcut o corectă apreciere a întinderii prejudiciului moral cauzat reclamantei ca urmare a arestării şi, în mod just, s-a reţinut că aceasta nu a dovedit prejudiciul material suferit.
Referitor la criticile formulate de pârât şi de procuror privind lipsa rolului activ al judecătorului de fond în stabilirea existenţei pagubei suferite de reclamantă, respectiv a unor elemente de natură să contureze dimensiunea suferinţelor psihice şi fizice suferite de aceasta, instanţa le-a găsit a fi nefondate.
Reţine instanţa de apel că în procesul civil părţile au îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procedurii, rolul activ al judecătorului putându-se realiza doar în conformitate cu dispoziţiile art. 129-130 C. proc. civ.
Cum apelanţii au participat la judecata în primă instanţă şi cum reclamanta a făcut dovada faptului generator al prejudiciului, instanţa de apel apreciază că aceştia aveau posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi formula apărările pe care le găseau a fi necesare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul susţine că în lipsa expertizei medico-legale care să concluzioneze cu privire la dimensiunea suferinţelor fizice, în mod greşit, instanţele de fond au reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri morale, al căror cuantum este disproporţionat de mare în raport de durata efectivă a arestării, 21 noiembrie 2002-11 decembrie 2002.
Susţine recurenta că rezonabilitatea instanţei de judecată trebuia exercitată în limitele unui probatoriu pertinent şi util cauzei, invocând în justificarea acestui argument alte decizii pronunţate de instanţa supremă.
Ca atare, cum în cauză nu au fost dovedite toate elementele răspunderii civile, recurentul apreciază că acţiunea dedusă judecăţii era nefondată.
Analizând criticile formulate de pârât Înalta Curte nu le găseşte a fi fondate pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită sau încălcarea legii.
În speţă, legea aplicabilă raportului dedus judecăţii a fost reţinută a fi dispoziţia art. 504 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţie potrivit căreia, în redactarea în vigoare la data sesizării instanţei civile, are dreptul la repararea pagubei suferite persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură privativă de libertate dacă, ulterior, în cursul procesului penal a fost achitată.
Or, în speţă, în mod necontestat, reclamanta a fost arestată preventiv, fiind privată de libertate pe perioada 21 noiembrie 2002-11 decembrie 2002, când a fost pusă în libertate pentru ca, ulterior, în procesul penal pornit împotriva sa să fie achitată pe motiv că nu a săvârşit fapta penală imputată.
Aşa fiind, în raport de dispoziţia legală menţionată, reclamanta era în drept să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a celor 22 de zile de privare de libertate astfel cum, în mod corect, au reţinut şi instanţele de fond.
Despăgubirea care se acordă în astfel de cazuri este întotdeauna patrimonială.
În cazul în care prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, cum este şi în cazul analizat, reclamanta invocând o atingere adusă onoarei şi demnităţii sale, o suferinţă de ordin afectiv determinată de restricţiile specifice unui loc de detenţie şi de imposibilitatea de a avea legături pe perioada detenţiei cu cei 3 copii rămaşi fără supraveghere dat fiind că se aflau numai în întreţinerea sa, prejudiciul este moral.
În astfel de situaţii, în stabilirea cuantumului despăgubirii, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptăţită, prin raportare la drepturile şi libertăţile fundamentale care i-au fost încălcate sau restricţionate, la durata încălcării sau restricţionării, respectiv la împrejurările în care acestea s-au produs.
Aşa fiind, susţinerea din recurs în sensul că întinderea unui astfel de prejudiciu se poate stabili numai printr-o expertiză medico-legală este eronată iar, cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate de instanţele de fond, în lipsa unor critici care să se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmaţia recurentei că este disproporţionat de mare, nu poate fi verificată, fiind o chestiune de apreciere lăsată la îndemâna judecătorilor fondului.
Cum, în raport de criticile formulate, hotărârea recurată, pentru considerentele mai sus arătate, a fost dată cu aplicarea corectă a legii, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 834/A din 16 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1374/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9509/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
