ICCJ. Decizia nr. 1377/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1377
Dosar nr. 21.612/2/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 514 din 7 decembrie 2004 dată în temeiul Legii nr. 10/2001 de S.N.P. P. SA Bucureşti s-a respins notificarea nr. 1135 din 17 octombrie 2001 prin care numiţii Ş.N. şi Ş.C. au solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3678 mp situat în oraşul Urlaţi, judeţul Prahova, iar în subsidiar, dacă imobilul nu poate fi restituit în natură, au cerut despăgubiri băneşti la valoarea estimată de 500.000.000 lei.
Solicitarea notificatorilor a fost respinsă deoarece: notificarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; solicitanţii nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate (contract de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie sau extras de carte funciară) şi nu au făcut dovada deţinerii proprietăţii la data preluării abuzive; nu au fost depuse expertize judiciare sau extrajudiciare de identificare a imobilului; nu s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
La data de 12 ianuarie 2005 reclamanţii Ş.N. şi Ş.C. au contestat în justiţie Decizia emisă de S.N.P. P. SA Bucureşti şi au cerut anularea actului cu motivarea că notificarea întruneşte condiţiile prevăzute de lege şi au făcut dovada că autorul lor, Ş.C., a primit în proprietate suprafaţa de teren de 3639 mp prin sentinţa civilă nr. 185 din 12 martie 1928 a Tribunalului Prahova, secţia I, pronunţată în dosarul nr. 3381/1927.
Prin întâmpinarea din 4 februarie 2005 pârâta a cerut respingerea acţiunii întrucât: contractul de arendare încheiat între defunctul Ş.N.C. şi T.Î.T.T. nu face dovada dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 3578 mp teren; reclamanţii solicită o suprafaţă de teren din oraşul Urlaţi, judeţul Prahova, în timp ce contractul de arendare se referă la un teren de 3578 din comuna Orzoaia de Jos, lângă colonia 11 iunie; potrivit certificatului de moştenitor prezentat de reclamanţi, defunctul Ş.N.C. nu a deţinut niciodată suprafaţa de teren revendicată; reclamanţii nu au prezentat dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi nu au făcut dovada preluării lui abuzive.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 333/F din 8 aprilie 2005, a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat Decizia emisă de pârâta care a fost obligată să emită o nouă decizie de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 3578 mp situat în oraşul Urlaţi judeţul Prahova sau să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii acestui imobil, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă. A fost obligată pârâta la 12.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta SC P. SA Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 68/A din 20 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat următoarele: potrivit art. 221 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar proprietarul imobilului preluat se prezumă a fi persoana care figurează în actul de preluare; or, din adresa de la fila 54 dosar de fond, eliberată chiar de o sucursală a pârâtei, rezultă că terenul în suprafaţă de 3820 mp pe care se afla „garaj tractoare Urlaţi" a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 de la autorul Ş.C., iar cu certificatul de moştenitor de la fila 39 din acelaşi dosar, reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii acestuia; existenţa dreptului de proprietate s-a dovedit cu sentinţa civilă nr. 185 din 12 martie 1928 a Tribunalului Prahova, contractul de arendare şi adrese privind situaţia juridică a terenului; există identitate între terenul revendicat de reclamanţi şi terenul aflat în proprietatea autorului acestora, pârâta având obligaţia, conform art. 221 din Legea nr. 10/2001, să administreze probe în acest sens, inclusiv o expertiză de specialitate, cu care să dovedească temeinicia susţinerilor sale, ceea ce nu a înţeles însă să facă.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti, care a invocat următoarele critici: greşit s-a admis acţiunea întrucât reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului; greşit instanţele au apreciat că identificarea imobilului s-a făcut conform contractului de arendare; greşit instanţele au apreciat că o adresă eliberată de o sucursală a recurentei poate înlocui dovada preluării abuzive ori dovada dreptului de proprietate asupra terenului; imobilul nu a fost corect identificat deoarece reclamanţii au solicitat restituirea unui teren situat în oraşul Urlaţi, judeţul Prahova, iar în contractul de arendare, de care ei se prevalează în susţinerea notificării, se face vorbire de un teren de cultură, în suprafaţă de 3578 mp, situat în comuna Orzoaia; defunctul Ş.N.C. nu a deţinut niciodată suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi întrucât în certificatul de moştenitor prezentat de aceştia sunt menţionate alte bunuri.
Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Întrucât textul vorbeşte de „actele doveditoare ale dreptului de proprietate", prin acestea se înţeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Astfel, constituie titluri de proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere, etc.; actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia; hotărârile judecătoreşti de partaj, de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicţionale declarative), ordonanţele de adjudecare, hotărârile judecătoreşti prin care este suplinit consimţământul debitorului obligaţiei de a încheia un contract, etc.
În considerarea celor ce preced se constată că reclamanţii, pentru justificarea demersului lor judiciar, au depus la dosar (filele 5-8 tribunal) copie de pe sentinţa civilă nr. 185 din 12 martie 1928 pronunţată de Tribunalul judeţului Prahova, secţia I-a, în dosarul nr. 3381/1927, act eliberat de Serviciul Arhivele Statului Regiunea Ploieşti la data de 12 august 1967. Din lectura hotărârii judecătoreşti rezultă că prin ea s-a finalizat un proces de partaj succesoral de pe urma defunctului N.Ş. Potrivit dispozitivului sentinţei, în urma ieşirii din indiviziune, lotul nr. III i-a revenit lui C.N.Ş.(la acea dată minor), în lăsământul succesoral, la pct. 4, menţionându-se: „din subparcela III-a, fig. IX de pe plan „La Orzoaia" teren de cultură în suprafaţă de 4 hectare 3639 mp vecin la nord cu ........".
Menţionata hotărâre de partaj succesoral reprezintă un act jurisdicţional declarativ care generează o prezumţie relativă de proprietate asupra suprafeţei de teren de 3639 mp în favoarea reclamanţilor, pe care pârâta nu a înţeles să o dărâme prin administrarea unei dovezi contrare. Cu alte cuvinte, reclamanţii fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului arătat cu o hotărâre judecătorească de împărţeală judiciară şi nu doar cu contractul de arendare din 27 februarie 1952 (fila 62 dosar de fond), act juridic care probează doar că la data încheierii lui, autorul reclamanţilor, Ş.N.C., era încă în stăpânirea nemişcătorului, odată ce a întocmit acte de dispoziţie cu privire la bun.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1441 din 29 iunie 1983 eliberat de fostul notariat de Stat Judeţean Prahova (fila 61 dosar de fond) Ş.C. a decedat la 28 decembrie 1982 şi a avut ca succesori pe reclamanţii Ş.N. şi Ş.C., în calitate de fii.
Împrejurarea că în certificatul de moştenitor nu este menţionat, în activul succesoral, terenul în litigiu, nu are nici o relevanţă în cauză, deoarece certificatul de moştenitor nu face dovada dreptului de proprietate, ci a calităţii de moştenitor, iar în respectivul act, eliberat în anul 1983, nici nu putea fi menţionat terenul solicitat cât timp el a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare anterior emiterii certificatului de moştenitor.
Faţă de cele ce preced, se constată că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 3639 mp şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Din cercetarea actelor dosarului se observă însă că, atât prin notificare, cât şi prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii pentru un teren situat în oraşul Urlaţi, judeţul Prahova. În hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul Prahova la 12 martie 1928, în lotul autorului reclamanţilor a fost atribuit, printre altele, un teren de 3639 mp ce făcea parte dintr-un „teren de cultură în suprafaţă de 4 hectare", situat în pct. „La Orzoaia". Şi în contractul de la fila 62 dosar de fond rezultă că defunctul Ş.N.C. a arendat unei societăţi „o suprafaţă de teren de 3578 mp situat în comuna Orzoaia de Jos lângă Colonia 11 Iunie".
Având în vedere aceste inadvertenţe şi în scopul stabilirii depline a situaţiei de fapt, se impune, conform art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de pârâtă, casarea deciziei dată în apel şi reluarea judecăţii la aceeaşi instanţă pentru ca, în rejudecare, să se administreze o expertiză tehnică de specialitate prin care să se identifice terenul litigios, probă hotărâtoare, întrucât de rezultatul ei depinde forma măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, în sarcina cărora, de altfel, intra şi obligaţia de identificare corectă a nemişcătorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 68 A din 20 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi familie, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9979/2005. Civil → |
|---|
