ICCJ. Decizia nr. 255/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 255.
Dosar nr. 47237/3/2005
Şedinţa publică din 22 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 47237/3/2005, reclamantul S.I.V. Buzău a chemat în judecată pârâta A.N.T., pentru a fi obligată la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Siriu, sat Gura Siriului, fost Lunca Sasu, judeţul Buzău şi la plata de despăgubiri pentru degradarea imobilului.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că imobilul precizat a fost dobândit de A.I.Buzău prin donaţie de la Ministerul Finanţelor la 7 iulie 1933, că reclamantul este succesor în drept şi în fapt al A.I. Buzău şi că imobilul a fost preluat la 18 februarie 2001.
S-a arătat că, prin notificarea înregistrată sub nr. 843 din 8 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea fiind respinsă prin Ordinul nr. 679 din 29 noiembrie 2005 de A.N.T., motivată prin modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, iar invocarea acestor modificări de către pârâtă este neîntemeiată şi nelegală, întrucât legea dispune numai pentru viitor.
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 24 ianuarie 2006, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca nefondată, reţinând că aceasta reprezintă atât o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte critica ordinului emis de pârâtă şi obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului, cât şi o cerere în pretenţii în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri pentru degradările aduse imobilului.
Tribunalul a constatat că soluţia dată prin ordinul contestat este legală, întrucât trimiterea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a declanşat procedura administrativă reglementată de acest act normativ, procedură care a fost finalizată prin ordinul contestat, ordin emis după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2001, care a clarificat domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că, în mod evident, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu se putea emite un ordin care să încalce dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
Nu se poate vorbi nici de o aplicare retroactivă a legii, pentru că ea nu a fost aplicată unor raporturi juridice finalizate la data intrării ei în vigoare, ci unor raporturi juridice în curs, în cadrul acestor raporturi existând dreptul reclamantului de a obţine soluţionarea notificării şi obligaţia pârâtei de a o soluţiona, soluţionare ce nu se poate realiza decât în temeiul legii în vigoare la momentul soluţionării.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 569 A din 23 octombrie 2006, a respins apelul ca nefondat, menţinând soluţia instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod nelegal instanţa de apel a considerat a fi aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 având în vedere faptul că raportul juridic a luat naştere înainte de apariţia Legii nr. 247/2005, iar principiul neretroactivităţii legii civile noi reprezintă o regulă juridică în conformitate cu care legea civilă se aplică numai raporturilor juridice ce au luat naştere după intrarea ei în vigoare.
Recursul este nefondat.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, conform prevederilor art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.
Dar, acest text instituie două principii general aplicabile în materia dreptului civil şi anume principiul aplicabilităţii imediate a legii civile noi şi principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Primul principiu presupune aplicarea noii legi tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare la momentul intrării sale în vigoare, iar cel de-al doilea presupune neaplicarea sa unor situaţii juridice epuizate deja la momentul intrării sale în vigoare.
Or, aşa cum bine s-a reţinut în speţă, introducerea notificării de către reclamant a declanşat procedura administrativă a soluţionării sale, ea nefiind finalizată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform primului principiu enunţat, organul jurisdicţional administrativ era obligat să aplice legea modificatoare, fiind pasibil, în caz contrar, de sancţiunea nerespectării legii.
Şi tot acest considerent reţinut corect de curtea de apel, respectiv al nefinalizării procedurii de soluţionare a notificării, este pertinent şi în legătură cu respectarea celui de-al doilea principiu, neputându-se afirma că Legea nr. 247/2005 s-ar aplica unor situaţii născute şi epuizate înainte de intrarea ei în vigoare.
În cazul de faţă, notificarea este în curs de soluţionare.
Pe cale de consecinţă, faţă de argumentele de mai sus, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de S.I.V. Buzău împotriva deciziei nr. 569/A din 23 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2587/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1377/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
