ICCJ. Decizia nr. 1404/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1404
Dosar nr. 10663/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 15 august 2000, reclamanta M.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând a fi obligaţi să-i retrocedeze terenul aferent construcţiei, demolată ulterior, situat în Bucureşti, iar în imposibilitatea restituirii în natură a terenului să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor, precizate ulterior, în sumă de 1.124.834.240 lei pentru teren şi 95.200.000 lei pentru construcţia demolată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut tatălui său, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9065 din 28 februarie 1945, transcris la nr. 2329 din 28 februarie 1945, apoi a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, deşi dispoziţiile decretului nu îi erau aplicabile, ulterior construcţia a fost demolată şi terenul încorporat în lucrările de sistematizare a zonei conform Decretului de expropriere nr. 217 din 12 septembrie 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 26 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că terenul face parte în prezent din domeniul public şi este afectat de detaliile de sistematizare, deci nu se poate restitui în natură faţă de prevederile art. 36 alin. (5) şi art. 119 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, iar cererea de acordare a despăgubirilor poate fi formulată numai în condiţiile şi conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Apelul introdus de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi prin Decizia nr. 255 din 28 mai 2002 s-a anulat sentinţa şi instanţa de apel a reţinut cauza pentru soluţionarea pe fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 520 din 12 februarie 2003, a respins ca inadmisibil recursul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, evocând fondul, a soluţionat cauza la 30 septembrie 2003 prin Decizia nr. 447, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale privind restituirea în natură a terenului, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru cererea subsidiară şi a respins ca prescrisă cererea privind plata despăgubirilor pentru teren şi construcţie.
În motivarea deciziei s-a arătat că actele dosarului, inclusiv expertiza efectuată, au confirmat împrejurarea că întregul teren este ocupat cu detalii de urbanism, anume carosabil, trotuar şi spaţiu verde, instanţa apreciind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului, fiind afectat în întregime unor utilităţi publice.
Cererea formulată de reclamantă în subsidiar, având ca obiect plata despăgubirilor pentru teren şi construcţie, a fost considerată ca prescrisă. În argumentarea acestei soluţii, s-a învederat că acţiunea în despăgubiri este o acţiune personală, patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, luând ca moment de începere a curgerii lui data de 19 mai 1992, când i s-a comunicat reclamantei că imobilul se include în ansamblul de locuinţe sau 15 februarie 1995, comunicarea adresei primăriei, era depăşit la data promovării prezentei acţiuni, 15 august 2000.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care după expunerea situaţiei de fapt şi a considerentelor hotărârii atacate, formulează critici cu privire la pretinsa afectare totală a terenului cu utilităţi publice, apreciind că doar 20 mp sunt ocupaţi de carosabil asfaltat, restul de 139,50 mp ocupaţi de un trotuar lărgit şi 10,50 mp ocupaţi de spaţiu verde ar putea fi luaţi în examinare în vederea retrocedării, mai ales că imobilul nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.
Cu referire la prescrierea cererii de acordare a despăgubirilor, recurenta susţine că termenul de prescripţie începe să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de când păgubitul a cunoscut nu doar existenţa pagubei ci şi întinderea ei, iar acest din urmă element s-a determinat în momentul stabilirii valorii imobilului prin expertizele efectuate din dispoziţia instanţei, la promovarea acţiunii dreptul de acţiune nu era născut şi prescripţia nu a început să curgă privind despăgubirile.
De asemenea, recurenta susţine că adresele trimise ei de autorităţi ca urmare a cererilor sale, au efectul de întrerupere a termenului de prescripţie, prin ele autorităţile au recunoscut drepturile pretinse de recurentă, cel puţin una din adrese, cea cu nr. 15.088 din 19 mai 1992 emisă de direcţia de urbanism şi amenajarea teritoriului, are caracter întreruptiv de prescripţie.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe fond admiterea acţiunii, restituirea suprafeţei de 170 mp în natură şi în subsidiar obligarea pârâtelor la 1.124.834.240 lei contravaloarea terenului şi la 95.200.000 lei contravaloarea construcţiei.
Recursul declarat de recurentă nu este întemeiat.
Susţinerea recurentei referitoare la neafectarea terenului de detaliile de urbanism este infirmată de constatările efectuate prin expertiza topografică. Raportul de expertiză menţionează că în întregime terenul aflat în litigiu este afectat de detaliile de sistematizare, care corespund cu dezvoltarea şi modernizarea zonei, precizând în anexa nr. 5 a raportului de expertiză modul de ocupare a zonei, pe suprafeţe distincte, ocupare datorată carosabilului asfaltat (20 mp), unui trotuar lărgit, asfaltat, aflat în vecinătatea unei bănci existente în spaţiul ridicat (139,50 mp) şi spaţiu verde, în zona dintre trotuar şi carosabil (10,50 mp).
Constatările şi natura amenajărilor efectuate pe teren au fundamentat soluţia instanţei, în sensul imposibilităţii restituirii în natură a terenului, concluzie care se menţine şi în ipoteza preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat.
Cu referire la critica vizând momentul începerii cursului prescripţiei, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, evocate de recurentă, prevăd că prescripţia „începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea". Dispoziţia legală citată nu face amintire despre întinderea pagubei şi nici nu leagă momentul sesizării instanţei de aflarea cuantumului pretenţiei, aşadar, în raport de textul de lege evocat şi de momentul în care recurenta „a cunoscut paguba", dreptul la acţiunea în despăgubiri este prescris.
Nu se poate accepta nici teza efectului întrerupător de prescripţie al adreselor trimise recurentei de autorităţi, prin care acestea recunoşteau drepturile recurentei. În primul rând, nici una dintre emitentele adreselor, de exemplu serviciul de cadastru şi fond funciar al primăriei sectorului 3 sau direcţia de urbanism şi amenajarea teritoriului, nu aveau calitatea de a recunoaşte dreptul de proprietate al recurentei, faţă de prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia".
În al doilea rând, cuprinsul adreselor nu conţine o confirmare a dreptului reclamantei de natură să întrerupă cursul prescripţiei, de exemplu, prin adresa nr. 2659 din 15 februarie 1995 se comunică recurentei, urmare a cererii sale de restituire în proprietate a terenului, că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 217/1989 şi cererea ei nu face obiectul Legii nr. 18/1991, prin urmare cererea nu se poate rezolva favorabil.
Se conchide că recursul reclamantei fiind nefondat, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei civile nr. 447 A din 30 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1398/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1395/2005. Civil → |
|---|
