ICCJ. Decizia nr. 1460/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1460
Dosar nr. 24672/1/2005
nr. vechi 8209/2005
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 13 decembrie 2004 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă acţiunea formulată de V.R. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 157 din 28 ianuarie 2004 de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa obligării pârâţilor la restituirea în natură a porţiunii de teren rămasă liberă din lotul 8 careul 17, situat în staţiunea Mamaia şi obligarea la emiterea unei decizii de acordare în compensaţie a unei suprafeţe de teren echivalentă, pentru partea de teren ce nu se poate restitui, fiind afectată de şoseaua Constanţa – Năvodari.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere în principal că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât autorul reclamantei V.C. a cumpărat în anul 1936 un teren în suprafaţă de 496,48 mp situat în staţiunea Mamaia, de la Primăria Constanţa, cu plata în rate şi obligaţia de a construi pe acest teren. Şi pentru că această obligaţie nu a fost respectată, bunul s-a înapoiat de drept în proprietatea statului, fără nici o formalitate, în raport de clauzele exprese cuprinse în contract. Prin urmare s-a reţinut că nu este vorba în cauză de o preluare abuzivă a imobilului şi în consecinţă nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 531 din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
S-a apreciat că în raport de împrejurările de fapt reţinute corect de instanţa de fond, imobilul a revenit în proprietatea statului ca efect al pactului comisoriu de gradul IV, în raport de care a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recursul de faţă în condiţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de apel a înlăturat greşit apărarea potrivit căreia construcţia nu a putut fi realizată pentru caz de forţă majoră, reprezentat de cel de-al doilea război mondial. Cel de al doilea motiv de recurs vizează neluarea în discuţie de către ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză a deciziei nr. 15493 din 21 noiembrie 1943 dată de Primăria Municipiului Constanţa din acea vreme prin care s-a prelungit termenul de construcţie pe loturile de casă de pe plaja Mamaia.
Se susţine în final, trecut ca motiv 3 de recurs, deşi cele redate pot fi apreciate ca o concluzie, că Decizia recurată este greşită întrucât nu a avut în vedere că terenul în litigiu a fost preluat prin Decizia nr. 22.043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa, deci după 1945 şi ca atare se înscrie în situaţiile de „abuz comunist", reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este întemeiat urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 după intrarea în vigoare şi aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a urmărit să se complinească lipsurile acestui act normativ astfel să se reglementeze regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, aceasta fiind limitată expres la perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
În speţă, este necontestat că reclamanta este moştenitoarea legală în calitate de soţie a fiului titularului dreptului de proprietate dobândit de C.V., asupra unui teren strict delimitat în planul de sistematizare al plajei Mamaia, ce formează obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1133 din 17 martie 1936 (fila 11 dosar fond).
În cuprinsul acestui act este menţionată în raport de destinaţia dată terenului obligaţia pentru cumpărător de a construi o casă de locuit sau vilă în termen de 4 ani, ce a fost prelungit ulterior la 6 ani. Se prevede de asemenea că „nerespectarea vreunei obligaţii de către cumpărător, atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări, fără somaţie, curs de judecată sau punere în întârziere, ci de plin drept, statul va intra în posesia terenului vândut, fără nici o altă formalitate".
În continuare se menţionează şi pierderea de către cumpărător a tuturor sumelor plătite drept preţ, Municipiul Constanţa putând dispune de lot cum va voi, fiindcă aşa s-a convenit între noi părţile contractante.
Din redactarea clară, cu consecinţe redate în amănunt pentru fiecare parte din contract, rezultă fără echivoc că voinţa părţilor a fost aceea de a se restabili situaţia anterioară, în cazul neexecutării vreuneia din obligaţiile asumate, fără incidenţa prevederilor art. 1021 C. civ.
Aceasta înseamnă că părţile au stipulat un asemenea pact, potrivit căruia contractul se desfiinţează de drept, fără punere în întârziere şi fără orice formalitate prealabilă, în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile, pact în prezenţa căruia rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezilierii contractului, este înlăturat în totalitate.
Prin urmare, desfiinţarea contractului operează de drept, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest sens, numai ca efect al unei împrejurări obiective, neexecutarea obligaţiei de către una din părţi.
În alţi termeni se poate reţine că pactul comisoriu astfel cum a fost redactat expres, presupune că părţile au înţeles să renunţe cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, astfel încât sancţiunea desfiinţării contractului să fie efectul direct al neexecutării unei obligaţii de către debitor, fără nici o formalitate legală sau punere în întârziere din partea debitorului.
În aceste condiţii, fiind necontestat că proprietarul terenului nu şi-a respectat obligaţia prevăzută în contract, de a construi o casă sau vilă în termenul legal şi nici ulterior, rezultă că în mod corect s-a reţinut şi în apel că în prezenţa pactului comisoriu de gradul IV, bunul a revenit de drept în patrimoniul statului.
Prin urmare în această situaţie nu se mai poate susţine cu temei că imobilul a fost preluat abuziv şi ca atare nu sunt aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 10/2001.
De altfel, este de observat că şi modul în care este formulată cererea, ce vizează expres restituirea unui teren, este de natură a confirma implicit că obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare, de a edifica o construcţie nu a fost niciodată îndeplinită.
În cadrul motivelor de recurs se face referire la existenţa forţei majore, pe timpul războiului, aducându-se critici hotărârii recurate pentru nedefinirea şi nerecunoaşterea acesteia.
Codul civil nu prevede o definiţie a cauzei de forţă majoră, însă este unanim acceptat în doctrina şi practica judiciară că aceasta constă într-o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică, în mod obiectiv şi fără nici-o culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei contractuale pe care partea şi-a asumat-o.
Principial forţă majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului obligaţiei de executat.
Şi dacă această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei poate subzista pe perioada războiului, pentru perioada următoare nici nu mai sunt invocate motive, în raport de care să nu fi operat rezilierea contractului, care aşa cum s-a arătat fusese desfiinţat de drept. Aşa fiind, rezultă că aceste susţineri nu sunt de natură a infirma soluţia adoptată de instanţe.
În plus, este de remarcat că potrivit convenţiei părţilor, care potrivit art. 969 C. civ. este legea părţilor, pactul comisoriu de gradul IV este prevăzut expres în contract, terenul fiind înstrăinat numai în scopul constituirii unei locuinţe, aceasta fiind condiţia esenţială la perfectarea contractului, şi nu s-a prevăzut nici-o clauză de neexecutare a obligaţiei de construire, astfel că în cazul nerealizării obligaţiei cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea vânzătorului. Nici celelalte motive de recurs nu sunt de primit pentru că potrivit adresei nr. 20274 din 8 iulie 1939 acesta fiind nr. corect al actului şi nu cel menţionat în recurs, „păsuirea" cerută de proprietar de a construi pe lotul 8 a fost aprobată până la 1 aprilie 1942.
În raport de această aprobare este firesc a se aprecia că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa legii generale adoptate în 1938, prin care se interzicea efectuarea de construcţii într-o anumită zonă, considerată strategică.
Cât priveşte Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 (fila 19 dosar fond) emisă de fostul Sfat Popular al oraşului Constanţa, examinând conţinutul acesteia, se constată că în considerente se arată că rezilierea unor contracte, fără a fi individualizate şi enumerate a operat de plin drept pentru nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la atribuirea şi destinaţia terenurilor, precum şi pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute în actele de vânzare-cumpărare.
În dispozitiv se prevede expres că se declară desfiinţate şi reziliate de plin drept actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia, pentru neplata preţului sau neefectuarea construcţiilor în termenele fixate.
Rezultă că această decizie nu are caracter constitutiv de drepturi pentru statul român, ci numai declarativ, pentru că aşa cum s-a arătat imobilul a reintrat în proprietatea vânzătorului ca urmare a rezilierii contractului de vânzare, pentru cauză de neexecutare.
Aceasta s-a îndeplinit în timpul vieţii titularului dreptului de proprietate, astfel că la decesul lui V.C., ce a avut loc la 21 februarie 1959, bunul în litigiu nu se afla în patrimoniul acestuia şi ca urmare nu putea fi transmis prin succesiune. Acest considerent constituie un motiv în plus care să fundamenteze soluţia adoptată de instanţe, care au reţinut corect că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu a fost restabilit pentru neîndeplinirea unei obligaţii şi nu altfel.
De aceea s-a constatat corect şi în raport de considerentele de fapt şi de drept expuse că nu sunt aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, recursul de faţă este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.R. împotriva deciziei nr. 531 C din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Cu opinia separată a domnului judecător, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta V.R. împotriva deciziei nr. 531 C din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei la Curtea de Apel Constanţa, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2006.
OPINIA SEPARATĂ
1. Reclamanta a susţinut că neexecutarea obligaţiei de a construi stabilită prin contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat unor cauze obiective, respectiv interdicţiei impuse de Legea pentru crearea zonelor militare, adoptată în anul 1938 şi izbucnirii războiului, eveniment calificat drept caz de forţă majoră.
Potrivit art. 9 pct. 1 din legea menţionată, prima cauză exoneratoare putea fi dovedită prin Decizia ministerială de interzicere, totală sau parţială, a construcţiilor de orice natură în zona litoralului, document care nu a fost prezentat sau măcar indicat de reclamantă.
Cu privire la cealaltă cauză, prima instanţă şi autorii opiniei majoritare acceptă implicit ideea că ultimul război mondial prezintă trăsăturile caracteristice forţei majore însă limitează efectul exonerator al acestui eveniment la perioada conflictului armat.
Dar, o asemenea limitare este nejustificată deoarece evenimentul menţionat a avut consecinţe care, indiscutabil, prezintă aceleaşi caracteristici şi au împiedicat îndeplinirea obligaţiei contractuale analizate.
Astfel, ultima conflagraţie mondială a generat pierderi însemnate de vieţi omeneşti, distrugeri considerabile, o stare materială în general precară şi, în cazul României, instaurarea regimului comunist, care, între altele, a trecut la deposedarea, privarea de libertate şi chiar exterminarea aşa-zişilor exploatatori, cum era considerat şi socrul reclamantei, fost general al Armatei Regale.
În acest context, principial ostil construirii de locuinţe sau vile proprietate personală, mai ales în zone exclusiv turistice, de genul staţiunii Mamaia, este evident că după război, socrul reclamantei, lipsit de principalele resurse materiale ca urmare a politicii autorităţilor comuniste, nu avea, din motive obiective, care nu-i erau imputabile, posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia contractuală asumată în anul 1936.
Pe de altă parte, nu trebuie omis din vedere că:
- socrul reclamantei a plătit încă din anul 1938 toate ratele datorate în contul terenului revendicat (fila 13 dosar fond);
- reclamanta a dovedit că defunctul ei socru a beneficiat de prelungirea termenului de edificare a construcţiei până la 1 aprilie 1942 (fila 14 dosar fond);
- vânzările de teren din staţiunea Mamaia, condiţionate de construirea unei case de locuit sau vile, au debutat în anul 1906 dar până în 1945, Primăria Constanţa nu a iniţiat nici-o acţiune de reziliere pentru nerespectarea obligaţiei menţionate (fila 51 dosar fond);
- la 21 noiembrie 1943, ca urmare a crizei generate de război, aceeaşi entitate administrativă a prelungit termenul de executare a obligaţiei de construire, nediferenţiat, pentru toţi cumpărătorii, până la 30 decembrie 1947 (fila 82 dosar fond);
- aplicarea pactului comisoriu s-a făcut printr-un act administrativ necomunicat persoanelor interesate (cumpărătorii), care au fost lipsite aşadar de posibilitatea de a-l contesta (fila 19 dosar fond).
Faţă de cele expuse, Decizia de aplicare a pactului comisoriu expres nu constituie, în opinia subsemnatului, un titlu valabil, în înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi, ca atare, reclamanta este îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
2. De altfel, consider că, potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, chiar şi în ipoteza recunoaşterii caracterului de titlu valabil a deciziei menţionate, terenul solicitat de reclamantă tot s-ar încadra în categoria imobilelor preluate abuziv.
3. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a părţii de teren rămase libere şi acordarea în compensaţie a unei suprafeţe echivalente valoric diferenţei nerestituite.
Expertiza topografică efectuată în cauză nu a stabilit însă dimensiunile porţiunii de teren libere şi nici echivalentul valoric al diferenţei.
4. În concluzie, consider că se impunea admiterea recursului declarat de reclamantă şi casarea ultimei hotărâri, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la curtea de apel, în vederea completării materialului probator sub cele două aspecte menţionate.
JUDECĂTOR.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1441/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1398/2005. Civil → |
|---|
