ICCJ. Decizia nr. 1480/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1480
Dosar nr. 31211/2/2005
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 122 din 1 martie 2005, A.V.A.S. Bucureşti a respins notificarea nr. 184/2002 prin care petentul S.I. a cerut restituirea in natură a imobilului situat în oraşul Turda, preluat în mod abuziv de stat şi aflat în prezent în patrimoniul SC I.M.P.S. SA Turda.
În motivarea deciziei s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretelor nr. 842/1941 şi nr. 1569/1942, adică anterior datei de 6 martie 1945 şi, ca atare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin cererea înregistrată la 21 aprilie 2005, petentul S.I. a cerut anularea dispoziţiei, susţinând că imobilul a fost preluat de stat după data de 6 martie 1945.
Prin sentinţa civilă nr. 673 din 23 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia şi a obligat pârâta A.V.A.S. Bucureşti să continue procedura administrativă privind notificarea nr. 184/2002.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că potrivit menţiunilor din C.F. nr. 1005 Turda, referitor la imobilul în litigiu, dreptul de proprietate s-a intabulat pe numele contestatorului la data de 23 noiembrie 1937, ca fiind dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 14 mai 1937 pentru ca, ulterior, la data de 26 noiembrie 1943, dreptul de proprietate să se înscrie în favoarea Statului Român, prin Centrul de Românizare Bucureşti, în baza Decretului-lege nr. 242/1941 şi cele ale Decretului Lege nr. 1569/1942.
Aceste din urmă menţiuni, instanţa a constat că au fost radiate la data de 14 februarie 1945, în baza art. 19 din Legea nr. 641 din 18 decembrie 1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreeşti, imobilul reintrând în patrimoniul fostului proprietar tabular pentru ca, la data de 8 iunie 1963 să se intabuleze din nou dreptul de proprietate în favoarea statului, în administrarea Sfatului orăşenesc popular.
Pentru considerentele menţionate, instanţa a constat că în mod greşit pârâta a reţinut că preluarea imobilului de stat s-a realizat anterior datei de 6 martie 1945 şi, pe cale de consecinţă, că acesta nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, sens în care a anulat Decizia contestată şi a dispus continuarea procedurii administrative, ocazie cu care a solicitat a se lămuri şi aspectele privind notaţiile de sub B 49 din C.F. 1005 Turda şi depunerea unei noi procuri de reprezentare a contestatorului.
Prin Decizia civilă nr. 102 din 7 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu poate primi apărarea pârâtei potrivit căreia notarea din C.F. privind radierea dreptului statului, dispusă în baza art. 19 din Legea nr. 641 din 18 decembrie 1944 nu putea produce efecte în lipsa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, ştiut fiind că potrivit art. 38 din Decretul-lege nr. 115/1938, un drept radiat din C.F. se prezumă că nu a existat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta reiterează apărarea potrivit căreia atâta timp cât imobilul în litigiu, conform susţinerilor făcute de petent prin notificare, a fost preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 842/1941 şi ale celui nr. 1569/1942, adică anterior datei de 6 martie 1945, în mod corect, prin Decizia emisă cu privire la notificarea petentului a statuat că nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Totodată, pârâta susţine că nelegalitatea hotărârilor date de instanţele de fond este determinată şi de dispoziţia stabilită în sarcina sa de a lămuri aspectele privind notaţiile de sub nr. 49 din C.F. 1005 Turda, prin depunerea de către contestator a hotărârilor judecătoreşti ce au stat la baza radierii notaţiunii de sub nr. 40 şi procura nouă de reprezentare a contestatorului.
Pârâta susţine şi că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 petentul avea obligaţia de a depune actele doveditoare ale dreptului pretins odată cu notificarea sau în termenul prevăzut, care a expirat la 1 iulie 2003, caz în care dispoziţia mai sus menţionată se constituie într-o măsură de repunere în termen a contestatorului de a depune dovezi.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 10/2001, invocată de reclamant drept temei juridic al cererii deduse judecăţii, a fost reglementat regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Dovada dreptului de proprietate la momentul deposedării de către stat, conform art. 23 din lege, se face prin acte doveditoare care atestă calitatea de proprietar a persoanei pretins îndreptăţite, cum ar fi: acte de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată şi altele asemenea sau, în absenţa unor probe contrare, în baza prezumţiilor instituite prin dispoziţiile art. 24.
În speţă, dat fiind că imobilul este situat într-o zonă a ţării în care se aplica, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sistemul publicităţii reale (al cărţilor funciare), reclamatul a înţeles să se folosească în dovedirea dreptului său de proprietate de menţiunile înscrise în acest registru.
În sistemul de publicitate menţionat, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, dacă în C.F. s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Or, potrivit înscrierilor din C.F. nr. 1005 a Corn. cadastrale Turda, dreptul de proprietate al reclamantului s-a înscris la data de 23 noiembrie 1937 (B38) iar ulterior, la data de 20 ianuarie 1944, s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român (B 44), în baza Decretului-lege nr. 842/1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreeşti în patrimoniul statului şi a Decretului Lege nr. 1569/1942 pentru lichidarea bunurilor aparţinând Centrului Naţional de Românizare.
Menţiunile referitoare la înscrierea dreptului statului de sub B 44 au fost însă radiate la data de 15 februarie 1945, în baza art. 19 din Legea nr. 641 din 18 decembrie 1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreeşti, lege care a impus retrocedarea tuturor bunurilor preluate de stat de la evrei, fără efectuarea vreunei formalităţi de transcriere ori intabulare.
Aşa fiind, rezultă că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul statului în baza actelor normative antieevreşti menţionate la B 44 numai temporar, adică între data de 26 noiembrie 1943 şi data de 15 februarie 1945, când măsura a fost radiată ca urmare a abrogării acestor acte prin dispoziţiile Legii nr. 641/1944.
Cum după data 15 februarie 1945, în registrul de publicitate imobiliară menţionat, următoarea menţiune referitoare la intabularea dreptului de proprietate al statului s-a efectuat la data de 8 iunie 1963 (B 50), susţinerea pârâtei în sensul că imobilul ar fi fost preluat de stat anterior datei de 6 martie 1945 nu poate fi primită.
În acest context este de menţionat că dispoziţia dată de prima instanţă în sensul verificării de către pârâtă şi a aspectelor notate în C.F. a imobilului sub B 40 nu se constituie într-o repunere în termen a petentului de a depune noi înscrisuri.
Verificarea cuprinsului cărţilor funciare invocate în justificarea pretenţiilor de către persoanele îndreptăţite, dat fiind caracterul public al acestor registre, trebuie să se facă din oficiu de către entitatea notificată, iar măsura dispusă de prima instanţă a fost justificată de împrejurarea că notaţiile de sub B 40 sunt în legătură directă cu notaţiile efectuate anterior notării dreptului statului sub B 50, adică cu cele efectuate la data de 13 august 1949 sub B 49, privitoare la finalizarea litigiului dintre proprietarul tabular S.I.F., de sub B 39, şi persoana care i-a intentat procesul notat sub B 40, G.S., născută G.
Aşa fiind, cum hotărârile date de instanţele de fond sunt legale sub aspectele invocate de pârâta A.V.A.S., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 102/A din 7 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1766/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 795/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
