ICCJ. Decizia nr. 1645/2005. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1645
Dosar nr. 36031/2/2005
Şedinţa publică din 22 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1075 din 22 septembrie 2005, prin care a admis cererea formulată de către reclamantul Baroul Bucureşti în calitate de reprezentant al minorului A.Ş.B., reprezentat şi de mama sa M.B., în contradictoriu cu pârâtul B.L. şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale hotărârii nr. 002F0023/98 din 28 ianuarie 1999 pronunţată de Tribunalul Ebersberg din Germania .
Apelul declarat de către pârât în contra acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 246 din 7 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pârâtul B.L. a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor de mai sus şi, pe fond, respingerea cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii străine.
Invocând şi dezvoltând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susţinut următoarele:
-instanţele din România au încălcat flagrant dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că raporturile dintre părinţi şi copii sunt orânduite de art. 25, art. 28 şi art. 31, iar potrivit art. 25 din lege filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuieşte, potrivit art. 20, efectele căsătoriei părinţilor săi; ca urmare, numai legea română este aplicabilă în stabilirea obligaţiei de întreţinere datorată fiului său de către pârât, iar o hotărâre dată în Germania în baza legilor acestei ţări nu poate fi recunoscută în România;
- încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţie, curtea de apel a considerat că în speţă sunt aplicabile, cu prioritate, dispoziţiile Legii nr. 187 din 9 mai 2003 intrată în vigoare la 16 mai 2004, deşi hotărârea străină cerută a fi recunoscută este anterioară;
- instanţa de apel a înlăturat greşit apărarea pârâtului din sensul că nu poate fi recunoscută o hotărâre străină care a rezolvat aceeaşi situaţie soluţionată anterior de o instanţă din România printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă; nefiind legală statuarea din apel potrivit cu care legislaţia străină nu recunoaşte decât o autoritate de lucru judecat relativă şi temporară a unei hotărâri date în materie de întreţinere; în realitate caracterul relativ şi vremelnic al unor asemenea hotărâri vizează doar cuantumul pensiei de întreţinere şi numai în cazul modificării veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere, în timp ce dobândesc caracter definitiv şi irevocabil aspectele referitoare la izvorul obligaţiei de întreţinere, stabilirea acestei obligaţii pe baza legii aplicabile, stabilirea creditorului şi debitorului obligaţiei;
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 96, art. 113 şi art. 117 C. proc. civ., precum şi dreptul la apărare al pârâtului, deoarece l-a pus în imposibilitatea de a verifica conţinutul actului original în limba germană, semnătura aplicată pe aceasta şi legalizarea semnăturii, prin aceea că nu a acordat un nou termen de judecată pentru care să-l citeze pe B.A.Ş., devenit major între timp, şi care ar fi trebuit să depună în original, nu numai traducerea din limba germană în limba română, a procurii de reprezentare dată Baroului Bucureşti;
- aplicând dispoziţiile Legii nr. 187/2003, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 196 C. proc. civ., creând apelantului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Pârâtul a invocat şi al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că sunt contradictorii reţinerile instanţei de apel prin care, pe de o parte, s-a stabilit că ajungerea la majorat a lui B.A.Ş. nu interesează cauza din punct de vedere al calităţii de reprezentant al Baroului Bucureşti, care îşi păstrează calitatea cu care a fost investit la introducerea acţiunii, iar pe de altă parte aceeaşi instanţă a hotărât că Baroul Bucureşti a fost investit să-l reprezinte pe majorul B.A.Ş. prin procură dată de acesta.
Consecinţa contrarietăţii pretinse constă, în opinia pârâtului, în faptul că acesta din urmă a fost privat de dreptul de a administra proba cu interogatoriu luat fiului său devenit major.
Recursul astfel motivat nu este întemeiat.
1.Prin hotărârea cerută a fi recunoscută în România, tribunalul din Germania a obligat pe B.L. să plătească fiului său A.Ş.B., reprezentat legal de M.B., lunar în avans pensie de întreţinere cu începere de la 1 februarie 1998 după cum urmează:
- 480 mărci germane începând cu 1 februarie 1998.
- 498 mărci germene începând cu 1 iulie 1998 ş.
- 483 mărci germane începând cu 1 ianuarie 1999.
Anterior, prin sentinţa civilă nr. 43 din 6 ianuarie 1998, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea introdusă de reclamanta M.B. (Ţ.) împotriva pârâtului B.L. şi l-a obligat pe cel din urmă la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 200.000 lei lunar în favoarea minorului A.Ş.B., cu începere de la 6 ianuarie 1998 şi până la majoratul minorului.
Potrivit art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre a instanţelor române sau se afla în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Contrar susţinerilor din recurs, nu constituie caz de nelegalitate admiterea cererii de recunoaştere în România a efectelor unei hotărâri judecătoreşti dată de o instanţă străină în condiţiile preexistenţei unei hotărâri dată de o instanţă din România, deoarece, potrivit textului citat, recunoaşterea hotărârii străine constituie o facultate a instanţei din România, obligată doar să soluţioneze asemenea cerere în raport cu circumstanţele cauzei, iar nu un impediment de neînlăturat.
2. Instanţa de apel a statuat că hotărârea din speţă a tribunalului german îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992 întrucât a fost pronunţată de o instanţă competentă, este definitivă potrivit legii statului german, iar între România şi Germania există reciprocitate în ce priveşte recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti.
Prin recurs s-a contestat competenţa tribunalului german de a soluţiona litigiul, invocându-se incidenţa exclusivă a legii române potrivit celor detaliate în prima critică din structura motivării recursului.
Cercetând dosarele de primă instanţă şi de apel ale cauzei de faţă, instanţa de recurs constată că problema de drept de mai sus nu a fost invocată ca apărare sau ca motiv de apel, fiind supusă cercetării judecătoreşti numai în faţa instanţei de recurs.
Or, recursul nu poate fi exercitat omisso media, adică trecând peste apel, deoarece instanţa de apel nu putea judeca decât în limitele stabilite de apelant, ceea ce înseamnă că tot ce nu a fost apelat, a trecut în puterea lucrului judecat (tantum devolutum quantum apellatum).
3. Nu sunt întemeiate nici criticile din recurs referitoare la retroactivitatea aplicării Legii nr. 187/2003 şi la îngreunarea situaţiei recurentului în propria cale de atac a apelului.
Este adevărat că instanţa de apel a statuat că în speţă sunt aplicabile prevalent prevederile Legii nr. 187/2003, intrată în vigoare la 16 mai 2004, act normativ prin care au fost transpuse în dreptul intern norme de drept comunitar european, instanţa de apel având în vedere că hotărârea cerută a fi recunoscută în România a fost pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, iar art. 35 din această lege prevede că asemenea hotărâre este recunoscută de plin drept în România, exceptând cazurile strict menţionate în art. 37.
Examinarea în recurs a acestor probleme de drept nu prezintă însă nici un folos practic, deoarece instanţa de apel a examinat cererea obiect al procesului şi prin prisma normelor conţinute de Legea nr. 105/1992 ajungând la concluzia temeiniciei cererii prin raportare determinată la cele din urmă dispoziţii legale, referirile la Legea nr. 187/2003 având caracter complementar.
4. Nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la procura dată de A.Ş.B. Baroului Bucureşti.
Aceasta pentru că, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, avocatul care l-a reprezentat pe recurent a invocat în faţa instanţei de apel că procura depusă la dosar fila 25 este doar o traducere în limba română, iar partea adversă a depus la dosar originalul în limba germană, care se găseşte la fila 31 în acelaşi dosar.
Aşadar, sunt evident nefondate criticile dezvoltate de recurent în sensul încălcării dreptului la apărare consecinţă a neobligării fiului său devenit major de a depune la dosarul cauzei originalul procurii date Baroului Bucureşti.
5. Nu există contrarietate în sensul pretins de recurent cu privire la calitatea de mandatar a Baroului Bucureşti.
Aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, există o continuitate de calitate a Baroului Bucureşti, conferită iniţial potrivit Convenţiei de la New York din 20 iunie 1956 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate la care România a aderat prin Legea nr. 26/1991, păstrată în aceleaşi condiţii pe durata cât A.Ş.B. a fost minor, confirmată şi reacordată expres de către acelaşi A.Ş.B. după ajungerea sa la majorat.
6. Răspunzând astfel tuturor susţinerilor din recurs, instanţa supremă constată că acesta nu este întemeiat, astfel că îl va respinge în temeiul art. 312 alin. (1)C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de B.L. împotriva deciziei nr. 246 din 7 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1644/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1548/2005. Civil. Contestatie Lg. 10/2001.... → |
|---|
