ICCJ. Decizia nr. 1702/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1702
Dosar nr. 26616/1/2005
Şedinţa publică din 22 februarie 200.
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, la 20 august 2002, reclamanţii I.I., I.A. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, A.P.A.P.S., SC M. SA şi SC E.I. SRL pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului compus din teren şi construcţie situat în Urziceni,judeţ Ialomiţa, să constate nulitatea parţială a contractelor încheiate în procesul de privatizare, în partea referitoare la activul imobil moară situat în Urziceni,judeţ Ialomiţa, precum şi a oricăror alte acte de înstrăinare a imobilului, să fie obligată unitatea deţinătoare să emită decizie/dispoziţie de restituire în natură a imobilului.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că imobilul ce formează obiectul litigiului a aparţinut în proprietate autorilor reclamanţilor şi a fost preluat, fără titlu, în noaptea de 12/13 iunie 1948, aşa cum rezultă din adresa nr. 87176 din 15 martie 1996 eliberată de Ministerul de Interne, Direcţia generală a Arhivelor Statului,Filiala Arhivelor Statului Ialomiţa.
La notificarea adresată pârâtei SC M. SA aceasta a răspuns că imobilul ar intra sub incidenţa art. 27 din Legea nr. 10/2001, drept pentru care notificarea ar trebui adresată A.P.A.P.S.
La termenul din 29 noiembrie 2002 reclamanţii şi-au completat acţiunea şi au solicitat să se constate şi nulitatea parţială a divizării SC M. SA în ceea ce priveşte preluarea de către SC E.I. SRL a activului imobil moară şi teren.
La 6 februarie 2003 reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită să se constate şi nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria IL nr. 0010 din 21 martie 1997 emis de Consiliul Judeţean Ialomiţa.
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 136 F din 18 mai 2004 Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Decizia nr. 59 din 27 februarie 1991 a Prefecturii judeţului Ialomiţa şi procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 1 martie 1991 în ceea ce priveşte predarea imobilului moară Urziceni, utilajele şi terenul aferent în suprafaţă de 2295 mp sunt acte de aplicare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unei unităţi de stat ca societate comercială, prin preluarea unei părţi din activul şi pasivul societăţii, printre care şi imobilul revendicat de reclamanţi.
La data înfiinţării SC M. SA au fost respectate normele legale în materie, acest fapt rezultând din existenţa valabilă şi legală a societăţii. Nu au putut fi primite susţinerile reclamanţilor în sensul nerespectării prevederilor legale în materie, în condiţiile existenţei şi aplicării unei legislaţii specifice societăţilor din Legea nr. 10/2001 nu au fost administrate probe care să răstoarne buna credinţă a părţilor vreunuia din actele contestate. Prin urmare, Decizia nr. 59/1991 a Prefecturii judeţului Ialomiţa şi protocolul de preluare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi cu bună credinţă din partea noului proprietar, fiind valabile din perspectiva Legii nr. 10/2001.
Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nu sunt acte de înstrăinare a unor bunuri imobile, întrucât obiectul acestora îl constituie vânzarea de acţiuni şi nu de bunuri ale societăţii. În consecinţă, aceste contracte nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 ale cărei dispoziţii se referă numai la acte juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, nefiind posibilă analiza valabilităţii lor pe acest temei legal. Aceleaşi considerente au fost reţinute şi în privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent morii.
Cu privire la actele ce privesc divizarea societăţii, cele două hotărâri ale Adunării Generale Extraordinare şi procesul-verbal de predare-primire prin care moara Urziceni, utilajele şi terenul aferent au fost predate către SC E.I. SRL, s-a reţinut că au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 31/1990, inclusiv cerinţa de publicitate, care îi decade pe reclamanţi din dreptul de a formula opoziţii sau contestaţii.
Nu a putut fi reţinută cauza ilicită invocată de reclamanţi întrucât nu este incidentă ipoteza înstrăinării unui bun ci a predării-preluării unei părţi din patrimoniu, transmitere care nu poate fi calificată drept fără cauză sau cu cauză ilicită numai cu privire la un singur bun. Sub aspectul fondului, au fost respectate condiţiile cerute pentru validitatea unui act juridic, prevăzute de art. 948 C. Civ., iar sub aspectul formei au fost respectate cerinţele prevăzute de Legea nr. 31/1990.
La data efectuării divizării SC M. SA nu exista nici o acţiune în curs de judecată cu privire la imobile şi nici o notificare adresată societăţii şi nesoluţionată de instanţă. Singura notificare pe care societatea divizată a primit-o până la data divizării a fost invalidată prin renunţarea reclamanţilor la calea Legii nr. 10/2001, aceştia înţelegând să se judece pe calea dreptului comun.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. nr. 153 A din 14 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi litigii de muncă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se aplică numai actelor de înstrăinare care au ca obiect imobile preluate în mod abuziv. Prin expresia „acte juridice de înstrăinare" sunt avute în vedere orice acte translative de proprietate, între vii sau pentru cauză de moarte, având ca obiect bunuri ut singuli. Nu intră în această categorie operaţiunile juridice de reorganizare (prin comasare sau divizare) sau de transformare a unei persoane juridice deoarece, pe de o parte, în aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică dobânditoare, care rămâne ţinută de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoana transmiţătoare, iar pe de altă parte, art. 46 alin. (2) vizează numai înstrăinările cu titlu particular.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi critica vizând următoarele aspecte:
1. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Textul menţionat nu distinge între transmisiunile cu titlu particular şi cele universale sau cu titlu universal. Dacă s-ar accepta interpretarea dată de instanţă textului de lege ar opera în mod nepermis o restrângere a domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi a sferei de aplicare a regulii restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
Privatizarea s-a făcut, în principal, prin vânzarea acţiunilor dar şi prin vânzarea activelor, bunuri ut singuli. Dacă s-ar fi dorit această distincţie, ar fi fost menţionată expres de lege. Reclamanţii au solicitat nulitatea operaţiunilor juridice efectuate în procesul de privatizare deoarece ca efect al acestora bunul solicitat s-a transmis în patrimoniul persoanelor juridice reorganizate şi transformate. Or, numai astfel se poate da eficienţă procedurii de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat care s-au înfiinţat în baza Legii nr. 15/1990 şi ulterior privatizate, prin vânzarea de acţiuni.
Pe perioada procesului de privatizare şi reorganizare prin divizare a societăţilor comerciale pârâte, pe rolul instanţelor de judecată se aflau spre soluţionare cereri în revendicarea imobilului pe dreptul comun;
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a observat că reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii şi a unor acte juridice având ca obiect bunuri ut singuli. Este vorba de protocolul de preluare din 1991 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei moară şi casă de locuit.
Protocolul este nevalabil în partea privitoare la imobilul teren şi construcţii casă de locuit şi moară deoarece fosta întreprindere de stat nu a avut un drept de administrare asupra bunului imobil. Or, potrivit Legii nr. 15/1990, numai bunurile aflate în administrare formează patrimoniul societăţii organizate în baza Legii nr. 15/1990.
Pentru acelaşi considerent, nici terenul nu putea face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza HG nr. 834/1991, dată în aplicarea Legii nr. 15/1990. Dovada indubitabilă a inexistenţei dreptului de administrare asupra imobilului în patrimoniul societăţii organizate conform Legii nr. 15/1990 este chiar hotărârea judecătorească prin care s-a solicitat numai în 1994 să se constate un drept de folosinţă asupra terenului şi care a fost obţinută după ce reclamanţii au ridicat pretenţii asupra proprietăţii imobilului.
Hotărârea nu cuprinde considerentele privind cauza ilicită, reaua credinţă şi încălcările dispoziţiilor legale în materia privatizării.
Preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil, în adresa nr. 87176/1996 eliberată de Ministerul de Interne arătându-se că foştii proprietari ai imobilului nu figurează cu moară naţionalizată în Urziceni.
Intimaţii au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat faptul că acţiunea a fost înregistrată după împlinirea termenului limită până la care se putea solicita constatarea nulităţii actelor de privatizare, 14 august 2002.
Această apărare nu a putut fi primită întrucât cererea introductivă de instanţă a fost transmisă prin poştă, la 14 august 2002, conform ştampilei de pe plicul existent la fila 8 dosar nr. 2845/2002. Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., acţiunea a fost considerată ca formulată în termen.
În egală măsură, de vreme ce Ministerul Finanţelor Publice nu a fost obligat către reclamanţi, problema analizării calităţii sale procesuale este lipsită de interes.
Recursul nu este însă întemeiat pe fond pentru următoarele considerente:
1. Conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Reclamanţii au solicitat să se dispună anularea actelor juridice făcute în cadrul procesului de privatizare a pârâtei SC M. SA, nulitatea parţială a divizării acestei pârâte, în ceea ce priveşte preluarea de către SC E.I. SRL a activului moară şi teren precum şi nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria IL nr. 0010 din 21 martie 1997 emis de Consiliul Judeţean Ialomiţa.
Instanţele de fond au apreciat corect că nu intră sub incidenţa art. 46 din Legea nr. 10/2001, fiind supuse regimului nulităţii de drept comun sau, după caz, regimului juridic stabilit prin dispoziţiile legale speciale, contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni întrucât obiectul acestora nu îl constituie activele imobiliare ale societăţii, ci dreptul de proprietate asupra părţii din capitalul social deţinut de stat sau, după caz, de unităţile administrativ teritoriale, la aceste societăţi. Acţiunile reprezintă o parte a capitalului social, expresie valorică a aporturilor asociaţilor, iar bunurile fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale. Or, între capitalul social şi patrimoniu nu există identitate.
De asemenea, nu sunt supuse prevederilor art. 46 actele de înstrăinare făcute în cadrul operaţiunilor de reorganizare sau transformare a unei persoane juridice. În acest caz, activul patrimonial - inclusiv imobilele preluate cu sau fără titlu valabil, trece la persoana nou înfiinţată ori care este în fiinţă, în funcţie de forma de reorganizare juridică. În aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal. Or, de vreme ce art. 46 se referă la situaţia în care „actul" a fost încheiat cu bună-credinţă, înseamnă că textul are în vedere numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular.
În cazul imobilelor care nu cad sub incidenţa art. 46, actele de înstrăinare ale acestora pot fi anulate potrivit dreptului comun. Pe lângă aceasta, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, persoana îndreptăţită are deschisă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun pe care, de altfel, reclamanţii au şi promovat-o, însă judecata acesteia a fost suspendată în condiţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la data de 25 noiembrie 2002.
Pe de altă parte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, pentru a se putea cere anularea lui în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, care vizează actele juridice de „înstrăinare". Acest certificat are caracter declarativ de drepturi întrucât nu face decât să constate existenţa în patrimoniul societăţii comerciale la care se referă, a dreptului de proprietate asupra imobilelor.
Cât priveşte Decizia nr. 59 din 27 februarie 1991 emisă de Prefectura judeţului Ialomiţa şi protocolul de preluare din 1 martie 1991, adoptat în baza deciziei, nu s-a probat că ar fi fost emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 15/1990, astfel încât să se constate nulitatea lor.
În fine, de vreme ce dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile actelor juridice deduse judecăţii, în litigiul de faţă este lipsit de interes să fie făcute aprecieri asupra bunei sau relei credinţe a părţilor la încheierea lor.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
2. Hotărârea instanţei de apel conţine argumentele care au format convingerea judecătorilor. De altfel, recurenţii nici nu au dezvoltat această critică, subsumată formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În realitate, criticile formulate după invocarea temeiului de drept înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. fiind în realitate tot în legătură cu interpretarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, nu vor fi primite nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.I., I.A. şi B.E. împotriva deciziei civile nr. 153 A din 14 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2005. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 200/2005. Civil → |
|---|
