ICCJ. Decizia nr. 1841/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1841
Dosar nr. 4907/200.
Şedinţa publică din 9 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 5272 din 13 decembrie 2000 Judecătoria Giurgiu a admis, în parte, cererile reclamantei D.(fostă P.)D., cererea pârâtului P.Ş. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta A.I. şi a constatat că reclamanta şi pârâtul au dobândit în timpul căsătoriei, în cote de ½ părţi indivize pentru fiecare, bunurile imobile şi mobile enunţate în dispozitiv, sens în care au fost atribuite reclamantei imobilul situat în comuna Comana, sat Budeni, compus din teren loc de casă, casă şi anexe, puţ, gard, precum şi cei 1,75 ha teren din titlul de proprietate nr. 21059/1993 emis pe numele defunctului D.N., în valoare de 44.523.914 lei" şi mai multe bunuri mobile, bunuri în valoare totală de 58.314.914 lei iar pârâtului P.Ş. imobilul situat în comuna Comana compus din 1000 mp, casă şi anexe gospodăreşti (48.223.756 lei) şi mai multe bunuri imobile indicate, bunuri în valoare totală de 54.490.000 lei.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de revocare, în parte, a testamentului autentificat sub nr. 2674 din 25 octombrie 2005 de notariatul de Giurgiu, formulată de reclamantă D.D., s-a constatat ca fiind proprietatea intervenientei o plapumă şi 3 seturi persane iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 1.862.079 lei cu titlu de sultă.
Sentinţa arătată a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 372 din 15 mai 2001 a Tribunalului Giurgiu prin care au fost respinse apelurile declarate de reclamantă şi intervenientă.
Totodată, prin Decizia civilă nr. 3005 din 5 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins recursul declarat de reclamanta D.D. împotriva deciziei date în apel.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie invocând incidenţa art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, fapt care ar fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, totodată, că acestea ar fi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţele au încălcat prevederile art. 741 C. civ., cu consecinţa atribuirii bunului imobil în exclusivitate unui copărtaş, deşi acesta era comod partajabil în natură.
Se susţine că părţile au dobândit în timpul căsătoriei 2 construcţii, anume cea din comuna Comana edificată în anul 1974, aflată într-o stare tehnică bună şi cea din satul Budeni, edificată în anul 1929, care este deteriorată şi care necesită reparaţii urgente.
Aşa fiind, în mod greşit instanţele au atribuit imobilul din localitatea Comana pârâtului, fără a observa că acesta este comod partajabil în natură, că acesta a fost împărţit şi folosit în fapt de ambii soţi după despărţirea în fapt şi că pârâtul l-a folosit doar o scurtă perioadă de timp după care s-a mutat în casa concubinei.
Totodată se mai arată că, în mod greşit, instanţele au reţinut în masa bunurilor comune şi a partajat întreaga suprafaţa de 1,75 ha teren, deşi părţile şi-au dovedit dreptul de proprietate doar pentru o suprafaţă de 1.00 ha teren, restul de 0,75 ha teren fiind proprietatea unei terţe persoane, M.M.
La termenul de judecată din 21 aprilie 2003, reclamanta D.D. arată că nu mai insistă în soluţionarea căii de atac promovată la sesizarea sa întrucât imobilul din localitatea Comana, a fost înstrăinat de pârât intervenientei, situaţie cu care este de acord.
Analizând recursul în anulare dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente.
În drept, potrivit art. 741 C. civ., la formarea şi compunerea părţilor (loturilor) trebuie să se dea, în fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare, evitându-se pe cât este cu putinţă îmbucătăţirea imobilelor.
Dispoziţia legală menţionată instituie criterii preferenţiale pentru formarea şi atribuirea loturilor.
În aplicarea corectă a textului se analizează şi se urmăreşte asigurarea unei egalităţi între copărtaşi, în sensul ca aceştia să primească, în natură, partea de bunuri la care sunt îndreptăţiţi.
Totodată, în aprecierea acestor criterii precum şi a posibilităţii de partajare în natură a imobilelor instanţele trebuie să ţină seama însă şi de alte criterii cum ar fi posibilitatea ca bunul să poată fi exploatat de ambele părţi, ocupaţia şi relaţiile existente între copărtaşi şi alte împrejurări similare.
Or, în speţă, a fost dedus judecăţii un partaj de bunuri comune, ca urmare a divorţului părţilor intervenit în anul 1996, părţi care, în fapt sunt despărţite din anul 1994, dat fiind că raporturile dintre ele sunt grav şi iremediabil vătămate.
În mod necontestat, în masa bunurilor comune s-a reţinut că se includ două construcţii, situate la o distanţă de aproximativ 3 km una de cealaltă, una în satul Budeni, cu o vechime de 71 ani, aflată într-o stare tehnică „satisfăcătoare" (casă bătrânească), dobândită prin moştenire, şi construcţia din comuna Comana, care potrivit concluziilor expertului I.N. nu este comod partajabil în natură.
Concluzia arătată este expusă şi de expertul S.I. care arată că nici una din cele două construcţii nu este comod partajabilă în natură.
Aşa fiind, în mod just instanţele au procedat la atribuirea fiecăreia dintre părţi a unuia dintre cele două imobilele în litigiu.
De altminteri, partajarea în natură, aspect invocat prin recursul în anulare, pe lângă faptul că nu este realizabilă în speţa dedusă judecăţii, ar presupune şi obligarea foştilor soţi să locuiască, în continuare, împreună, în acelaşi imobil fapt ce ar constitui o sursă de conflicte, motiv pentru care o asemenea solicitare nu poate fi primită.
Cât priveşte includerea suprafeţelor de teren în masa de împărţit, este de observat că aceasta s-a realizat în conformitate cu menţiunile din titlul de proprietate emis părţilor în procedura Legii nr. 18/1991.
Este de menţionat şi faptul că hotărârile judecătoreşti prin care se sistează stările de indiviziune, în raport de dispoziţiile art. 786 C. civ., sunt declarative de drepturi şi nu translative, adică nu reprezintă o înstrăinare ci doar o individualizare şi o materializare a drepturilor indivize ori codevălmaşe.
Aşa fiind, în măsura în care, prin hotărârea de partaj s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al unor terţe persoane, astfel cum se pretinde prin recursul în anulare, acestea au deschisă calea acţiunii în revendicare pentru valorificarea pretinselor încălcări ale drepturilor lor.
Ca atare, cum hotărârile criticate au fost date cu aplicarea corectă a legii iar în raport de probatoriul administrat de părţi situaţia de fapt a fost corect reţinută, recursul în anulare dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziilor nr. 3005 din 5 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, nr. 372 din 15 mai 2001 a Tribunalului Giurgiu şi sentinţa civilă nr. 5272 din 13 decembrie 2000 a Judecătoriei Giurgiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1849/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 182/2005. Civil → |
|---|
