ICCJ. Decizia nr. 1861/2005. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1861
Dosar nr.15213/3/2005
Şedinţa publică din 27 februarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 406 din 15 martie 2006 pronunţată în dosarul nr. 15213/3/2005 (număr în format vechi 2298/2005), Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Asociaţia pentru Drepturi de autor în contradictoriu cu pârâta SC P.E.I. SRL Bucureşti şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 304025,51 RON reprezentând remuneraţia compensatorie pentru copia privată, plus 42761 RON reprezentând dobânda legală aferentă perioadei 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005, precum şi suma de 3437 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pârâta, care este o societate ce are ca obiect de activitate importul şi comercializarea de echipamente electronice, a importat în perioada 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005 aparate ce permit reproducerea înregistrărilor sonore şi nu a plătit reclamantei procentul de 5% prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 din valoarea acestor importuri, procent reprezentând remuneraţia compensatorie pentru copia privată. Tribunalul a reţinut că reclamanta a funcţionat ca unic organism de colectare a remuneraţiei private pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore până la data de 20 iunie 2005 şi a obligat-o pe pârâtă, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 alin. (12) şi 5 din Legea nr. 8/1996, să-i plătească reclamantei suma stabilită prin expertiza contabilă administrată în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 174 A din 22 septembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 406 din 15 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
Instanţa de apel a motivat că obiectul cererii de chemare în judecată este plata unei sume de bani iar pentru determinarea cuantumului exact al sumei reclamanta a indicat drept criteriu concluziile raportului de expertiză, nefiind necesară o precizară ulterioară expresă din partea acesteia. Instanţa de apel a mai reţinut că actele care au stat la baza efectuării expertizei i-au fost puse la dispoziţie expertului chiar de pârâtă, că aparatele/suporturile importate, în raport cu a căror valoare expertul a aplicat procentul de 5%, se încadrează în categoria celor care permit reproducere operelor înregistrate sonor şi că, deşi pârâta a indicat în cererea de apel că ar exista în raportul de expertiză şi aparate care nu ar permite reproducerea operelor înregistrate sonor, nu a precizat sau argumentat care ar fi acele aparate şi de ce nu s-ar încadra în ipoteza normei legale.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta SC P.E.I. SRL Bucureşti care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că:
1. În mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu trebuia să-şi precizeze cererea de chemare în judecată după depunerea la dosar a concluziilor raportului de expertiză contabilă, instanţa acordând „ceea ce în concret nu a fost solicitat de reclamantă".
2. Dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii întrucât remuneraţia prevăzută de alin. (1) al art. 107 se plăteşte numai în momentul punerii în circulaţie a aparaturii şi suporturilor iar intimata-reclamantă s-a mărginit să solicite autorităţilor vamale situaţia importurilor de astfel de produse deşi simplul import nu creează automat obligaţia plăţii de către importator a remuneraţiei.
Prevederile art. 107 din Legea nr. 8/1996 duc la concluzia că în situaţia în care cumpărătorul unui suport sau aparat nu îl foloseşte în vederea reproducerii unei opere de artă nu încalcă dispoziţiile legii şi ca atare comercializarea unor asemenea produse, în acest scop, nu este supusă plăţii remuneraţiei.
În situaţia în care s-ar considera că toţi importatorii de suporturi şi aparatură ar trebui să plătească remuneraţia s-ar ajunge la o inechitate întrucât această remuneraţie trebuie să fie plătită de cei care folosesc aceste obiecte şi nu de importator, care nu beneficiază în mod direct de folosirea unor astfel de produse iar în sprijinul unor asemenea susţineri sunt dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că sunt scutiţi de plata remuneraţiei importatorii care comercializează en gros suporturile audio şi video neînregistrate către producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale.
3. Instanţele de fond şi apel în mod neîntemeiat au considerat că expertul contabil a calculat în mod corect cuantumul sumei datorate ca urmare a aplicării procentului de 5% deoarece acesta a avut la baza efectuării expertizei o serie de anexe nesemnate de către reprezentanţii societăţii pârâte şi că această abordare neprofesionistă a expertului a dus la o concluzie eronată.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat pentru considerentele care succed.
Prin petitul acţiunii, reclamanta a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la „plata procentului de 5% datorat UCMR-ADA din valoarea importurilor de aparate şi/sau suporturi ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor pentru perioada 1 ianuarie 2004-7 iunie 2005, arătând că suma reprezentând cuantumul obligaţiilor nu i-a fost comunicată de pârâtă deşi a fost notificată în acest sens şi, în consecinţă, va fi stabilită prin expertiză judiciar-contabilă de specialitate în raport cu volumul suporturilor şi/sau aparatelor importate". Reclamanta a mai arătat în acţiune că solicită remuneraţiile datorate de către pârâtă, astfel stabilite, reactualizate conform OG nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti iar la primul termen de judecată a precizat că perioada pentru care cere plata remuneraţiei este 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005.
Reiese cu evidenţă că, faţă de acest petit, obiectul cererii de chemare în judecată este suficient determinat sau cel puţin determinabil pentru a îndeplini condiţiile formale prevăzute de art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. care dispune că „cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă".
În speţă, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de bani datorate în temeiul art. 107 al Legii nr. 8/1996, precizând că suma solicitată este cea care va rezulta din concluziile raportului de expertiză întrucât la momentul introducerii acţiunii nu deţinea nici o informaţie cu privire la cantitatea şi valoarea produselor importate şi, drept urmare, nu avea posibilitatea de a estima cuantumul precis al sumei pretinse.
Susţinerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că reclamanta trebuia să-şi precizeze acţiunea conform concluziilor raportului de expertiză nu poate fi primită deoarece reclamanta a indicat prin chiar petitul acţiunii că suma pretinsă de la pârâtă este cea care va rezulta din concluziile raportului de expertiză, la care nu a formulat nici un fel de obiecţiuni.
Astfel fiind, critica pârâtei în sensul că instanţa de apel a reţinut, în mod neîntemeiat, că reclamanta nu trebuia să-şi precizeze cererea de chemare în judecată după depunerea la dosar a concluziilor raportului de expertiză contabilă şi că a acordat „ceea ce în concret nu a fost solicitat de reclamantă", nu este fondată.
Nici susţinerea recurentei-pârâte vizând faptul că expertul n-ar fi calculat corect cuantumul sumei datorate întrucât „ a avut la baza efectuării expertizei o serie de anexe nesemnate de reprezentanţii societăţii" nu poate fi primită cât timp această „serie de anexe nesemnate" este invocată doar generic şi pur formal, fără a oferi date concrete de identificare a respectivelor anexe şi fără a preciza clar din ce motive calculul expertului ar fi eronat.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut că actele care au stat la baza efectuării expertizei au fost puse la dispoziţia expertului chiar de pârâtă, expertul coroborându-le cu facturile de export şi cu declaraţiile vamale de import ale pârâtei şi că prin apel, de altfel, nici nu s-a contestat că expertul ar fi avut în vedere eventuale importuri ce nu ar fi fost realizate de pârâtă.
Este de reţinut totodată că în faza procesuală a fondului, raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 14 februarie 2006, iar la termenul din 15 februarie 2006, când pârâtul a fost reprezentat prin apărătorul său, instanţa de fond a amânat judecata cauzei la termenul din 15 martie 2006 pentru ca părţile să ia cunoştinţă de raportul de expertiză. La termenul din 15 martie 2006 au avut loc dezbaterile în fond iar pârâta nu s-a prezentat şi nici nu a formulat nici un fel de obiecţiuni la raportul de expertiză.
Cu privire la critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că art. 107 din Legea nr. 8/1996 nu ar fi incident în speţă, sunt de reţinut următoarele:
Potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorii operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum şi cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect, în condiţiile prevăzute la art. 34 alin. (1), au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, conform art. 34 alin. (2). Dreptul la remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul unei renunţări din partea beneficiarilor.
Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2).
Totodată, alin. (3) dispune că importatorii şi fabricanţii de suporturi şi aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), sunt obligaţi să se înscrie la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul Naţional al Copiei Private, şi pot desfăşura activităţile respective de import sau de producţie numai după obţinerea de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de înregistrare. Acest certificat se eliberează de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe baza dovezilor privind obiectul de activitate declarat legal şi a Certificatului unic de înregistrare la registrul comerţului, în termen de 5 zile de la depunerea acestora.
Potrivit alin. (7) al art. 107 din aceeaşi lege, remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează la valoarea în vamă, în cazul importurilor şi, respectiv, la valoarea facturată fără TVA, în cazul fabricanţilor. Remuneraţia este scadentă la data de 25 a lunii următoare efectuării importului, respectiv facturării de către fabricanţi.
În raport cu dispoziţiile legale redate, susţinerile recurentei-pârâte conform cărora simplul import al unor astfel de produse nu duce automat la plata remuneraţiei este total lipsită de temei.
Lipsită de temei este şi susţinerea că nu este corect ca importatorul produselor ce reprezintă suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale precum şi aparatele ce permit realizarea de copii să plătească remuneraţia întrucât nu beneficiază în mod direct de folosirea lor.
Această obligaţie de plată este impusă în mod expres, prin Legea nr. 8/1996 în sarcina importatorilor unor astfel de produse, scutirile de la plata remuneraţiei operând numai în cazul importatorilor prevăzuţi de art. 108 din lege, din care însă pârâta nu a făcut dovada că face parte.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi cum, în speţă, intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, care au fost justificate cu chitanţa depusă la dosar, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.E.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 174 A din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurenta-pârâtă la 1785 RON cheltuieli de judecată către reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Asociaţia pentru Drepturi de Autor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1801/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1750/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
