ICCJ. Decizia nr. 1750/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1750
Dosar nr. 31215/2/2005
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2004, reclamanţii D.V. şi B.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Municipiul Bucureşti prin primar, obligarea pârâtului să-i restituie în natură terenul în suprafaţă de 240 mp situat în Bucureşti, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată prin care să facă reclamanţilor o ofertă de despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii reale pentru partea care nu se poate restitui în natură, respectiv restituirea în natură a părţii de imobil liberă de orice afectaţiuni.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul menţionat a aparţinut tatălui său care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6825 din 1 septembrie 1960, în anul 1989 construcţia fiind demolată iar terenul preluat de stat în mod abuziv şi fără acordarea vreunei despăgubiri.
Prin dispoziţia nr. 3286/2004 le-a fost respinsă cererea de restituire în natură şi li s-a oferit titluri de valoare nominală sau acţiuni la societăţi comerciale pentru o valoare echivalentă de 12.868 dolari SUA, dispoziţie nelegală întrucât imobilul solicitat poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă stabilită este cu mult sub valoarea reală a terenului în cauză şi nu a fost stabilită valoarea construcţiei demolate separat de valoarea terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 573 din 2 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor şi anulată dispoziţia nr. 3286/2004 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
A fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 199,80 mp situat în Bucureşti, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză şi în suplimentul la raport întocmite de ing. U.I., ca şi dispoziţia motivată prin care să facă reclamanţilor ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii de 116.303.336 lei a imobilului în suprafaţă de 20 mp ce nu poate fi restituit în natură.
De asemenea, a fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată prin care să facă reclamanţilor ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii de 447.540.191 lei reprezentând contravaloarea construcţiei demolate în anul 1989 situată pe terenul menţionat.
Prima instanţă a reţinut în esenţă că în mod greşit a fost respinsă notificarea reclamanţilor, întrucât aceştia au făcut dovada că terenul şi construcţia edificată pe acesta au aparţinut autorului lor, B.P., din proprietatea căruia au fost preluate prin expropriere de statul român.
De asemenea, din probele administrate în cauză a mai rezultat că sunt nereale susţinerile pârâtei privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului, ca şi cele privind inexistenţa vreunei construcţii pe acesta.
Ca urmare, faţă de stare de fapt rezultată din probele dosarului şi constatând îndeplinite cerinţele art. 7, art. 9 alin. (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 24 din lege s-a reţinut temeinicia acţiunii introductive.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 39A din 25 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care a reţinut neîndeplinirea cerinţelor art. 11 pct.7 din HG nr. 498/2003 invocate de pârâtă, ca şi nerespectarea de către aceasta a normelor legale privind evaluarea şi modul de terminare a dispoziţiilor corect reţinute de prima instanţă în soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, motivele căii de atac fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâta a susţinut că instanţele au analizat în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi au interpretat eronat dispoziţiile art. 21.1 şi art. 23 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Au susţinut că instanţele trebuiau să aibă în vedere la soluţionarea cauzei, înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziţiei şi printre care nu se regăsesc probele reţinute de instanţă.
Recursul nu este fondat, potrivit considerentelor ce succed.
În interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 22 din lege), prezentarea de către persoana îndreptăţită a dovezilor cu privire la dreptul de proprietate se poate face numai în faza procedurii administrative numai până la termenul sorocit de lege, iar primirea unei astfel de dovezi este atributul exclusiv al primarului, ele neputând fi prezentate şi primite în faza jurisdicţională de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de primar.
Interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor legale menţionate este greşită.
Reglementarea prin legea specială a unei proceduri administrative a avut ca scop realizarea interesului urmărit de legiuitor, anume soluţionarea cu celeritate şi într-un termen rezonabil a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite pentru bunurile de care au fost în mod abuziv deposedate, respectiv repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciului suferit de acestea.
Este adevărat că, în scopul finalizării procedurii administrative într-un termen rezonabil, legiuitorul a impus părţilor implicate îndeplinirea, în anumite termene a unor obligaţii, printre care, pentru persoana îndreptăţită, a obligaţiei de a depune acte doveditoare ale dreptului de proprietate.
Însă, atât în etapa administrativă a procedurii, cât şi cea judiciară, instituţiile abilitate sunt îndrituite să administreze toate dovezile necesare pentru stabilirea, printre altele, a faptului preluării de către stat a bunului revendicat, identificarea bunului solicitat, dacă acesta poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă a bunului imposibil de restituit în natură potrivit metodologiei impuse de legea specială, sens în care sunt prevederile pct. 10 alin. (3)-(8) din HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi care instituie această obligaţie în sarcina entităţilor menţionate, dispoziţii ce se aplică în mod corespunzător şi în situaţia imobilelor prevăzute la art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, legea impune şi nu interzice ca, în soluţionarea notificării, să fie administrate toate dovezile necesare justei soluţionări a cererii persoanei îndreptăţite. Odată declanşată procedura judiciară cu privire la modul de soluţionare a unor astfel de cereri în procedura administrativă, judecătorul este îndreptăţit să verifice toate aspectele de fapt şi de drept ale pricinii şi să încuviinţeze ori, în condiţiile art. 129 C. proc. civ. să ordone probatoriile pe care le găseşte necesare pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.
Aşa fiind, primirea de către judecător şi a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă nu se constituie într-o practică nelegală a instanţelor, ci dimpotrivă, într-un exerciţiu firesc al atribuţiilor ce-i sunt conferite de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Ca urmare, criticile pârâtei analizate în limitele motivului de recurs invocat, se vădesc a nu fi fondate, aspect ce priveşte şi modul de soluţionare a cererii privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca atare.
În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate cu judecarea prezentei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei nr. 39/A din 25 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Obligă pe recurent la plata sume de 850 lei cheltuieli de judecată către intimata D.V.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1861/2005. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1553/2005. Civil. Revendicare imobiliara.... → |
|---|
