ICCJ. Decizia nr. 1886/2005. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1886
Dosar nr. 3275/36/2005
Şedinţa publică din 19 martie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la 24 noiembrie 2004, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâţii:
1.) Ministerul Apărării Naţionale
2.) Ministerul de Interne
3.) Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa
4.) Serviciul Român de Informaţii
5.) Serviciul Român de Informaţii, filiala Constanţa
6.) Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JUSTIŢIE
7.) Ministerul public, Parchetul Militar Constanţa
8.) Guvernul României
solicitând să fie obligaţi solidar la plata de despăgubiri civile în sumă de 90 miliarde lei, plus cheltuieli de judecată.
Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut că în noaptea de 24-25 decembrie 1989, în jurul orelor 03,45, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală pe şoseaua D. din aproprierea IJEPIPS Constanţa, a fost întâmpinat cu focuri de armă pe ambele părţi ale străzii fără a fi avertizat în vreun fel, cauzându-i-se plăgi prin împuşcare la amândouă picioarele şi la antebraţul stâng, care au necesitat 3 luni de îngrijiri medicale pentru vindecare.
A mai susţinut reclamantul că autorii faptei descrise nu pot fi decât persoane din structura pârâţilor de rangul 1-5, deoarece la acel moment numai acestea purtau armament în mod oficial şi aveau control asupra armelor, astfel încât în contra acestor pârâţi poartă răspunderea civilă delictuală, atât pentru fapte proprii constând în neglijenţă şi proastă gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, cât şi în calitatea lor de comitenţi ai prepuşilor care au săvârşit fapta ilicită.
Reclamantul a imputat, de asemenea, pârâtului de rang 8 săvârşirea delictului civil constând în tolerarea opresorilor prin refuzul de a dispune organelor cu atribuţiuni judiciare să-i identifice şi să-i tragă la răspundere penală.
Cu privire la pârâţii de rang 6-7, reclamantul a invocat răspunderea lor civilă delictuală decurgând din neidentificarea autorilor agresiunii.
În drept, reclamantul a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Constituţia României, Legea nr. 92/1992 republicată şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Acţiunea civilă de mai sus a fost anulată ca netimbrată prin sentinţa civilă nr. 154 din 03 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, dar Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 729/C din 1 iulie 2005 prin care a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa de mai sus şi a fixat termen pentru evocarea fondului.
Judecând apoi fondul pricinii, aceeaşi curte de apel a respins acţiunea ca nefondată prin Decizia civilă nr. 154/C din 12 septembrie 2006.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a stabilit că reclamantului i s-au încuviinţat probele solicitate constând în înscrisuri, interogatorii şi martori, că proba testimonială administrată a făcut dovada că în noaptea de 24-25 decembrie 1989 a fost împuşcat fără nici un avertisment, cauzându-i-se plăgi împuşcate la ambele picioare şi antebraţul stâng, care au necesitat îngrijiri medicale, dar reclamantul nu a făcut dovada „prejudiciului solicitat şi care din pârâţii din cauza de faţă l-au accidentat", neconformându-se astfel prevederilor art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Ca urmare, curtea de apel a conchis că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei pârâţilor, ceea ce justifică respingerea acţiunii sale.
Reclamantul a declarat recurs în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, că a dovedit prin probele administrate că rănirea sa a fost consecinţa lipsei unui ofiţer la comanda militarilor care au utilizat armele de foc, ceea ce atrage răspunderea pârâţilor de rang 1-5, existând dovezi atât în ce priveşte prejudiciul, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate dintre acestea, precum şi privind vinovăţia pârâţilor.
Ca urmare, a mai arătat reclamantul, hotărând în sensul netemeiniciei acţiunii, curtea de apel a încălcat prevederile art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., ceea ce constituie caz de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, deşi reţine corect situaţia de fapt rezultată din probele administrate, curtea de apel nu face trimitere la aceste probe, astfel că hotărârea sa nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind recurabilă pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Reclamantul a mai criticat hotărârea atacată şi referitor la statuarea din sensul că nu ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului, arătând că estimările sale privind daunele materiale pot fi apreciate în raport cu notorietatea costurilor unei intervenţii chirurgicale şi a medicamentaţiei postoperatorii, iar distrugerea autoturismului său este un prejudiciu material probat.
În privinţa daunelor morale pretinse reclamantul a invocat faptul că, prin natura lor, acestea nu au un conţinut economic şi bănesc cuantificabil prin probe, stabilirea cuantumului acestora fiind la latitudinea judecătorului, care trebuie să aibă în vedere gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice suferite, precum şi criteriul echităţii.
Pentru cele astfel susţinute, reclamantul a cerut admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii sale aşa cum a fost formulată.
Examinând recursul, Înalta Curte constată cele ce succed.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a avut în vedere două argumente care au determinat soluţia dată cauzei.
Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada că a fost împuşcat, cauzându-i-se mai multe leziuni care au necesitat îngrijiri medicale.
Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a hotărât că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a existenţei prejudiciului şi întinderii acestuia, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei pârâţilor.
Cele două categorii de considerente sunt parţial contradictorii şi nu justifică soluţia dată cauzei.
Astfel, din moment ce s-a constatat că s-au făcut dovezi privind rănirea reclamantului prin împuşcare, iar leziunile cauzate au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru vindecare, au fost dovedite direct şi concomitent atât producerea faptei ilicite (împuşcarea) şi cauzarea unui prejudiciu (rănile produse), cât şi raportul de cauzalitate dintre acestea (rănile fiind consecinţa nemijlocită a împuşcării).
Ca urmare, statuarea din sensul că s-au dovedit împuşcarea şi rănirea reclamantului nu justifică nicidecum respingerea acţiunii, iar statuarea din sensul că nu s-au dovedit săvârşirea faptei ilicite, existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre ele, ceea ce ar justifica soluţia dată cauzei, este vădit contrarie primei dintre ele.
Or, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este caz de nelegalitate şi constituie motiv de recurs atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Contradicţia între considerentele unei hotărâri există când, aşa cum este cazul de faţă, unele din ele ar justifica soluţia dată, iar altele ar contrazice-o.
De asemenea, instanţa de apel a greşit şi prin modul în care a hotărât că reclamantul nu a făcut dovada vinovăţiei pârâţilor şi a întinderii prejudiciului cerut a fi reparat.
Sub primul aspect statuarea este consecinţa vădită, rezultată din conţinutul considerentelor hotărârii recurate, a necercetării în niciun fel a susţinerilor reclamantului privind modul în care pârâţii trebuiau să procedeze şi cum au procedat sau nu au procedat în cursul evenimentelor în al căror context s-a produs rănirea reclamantului.
Asemenea cercetare era obligatorie pentru lămurirea situaţiei de fapt, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii având îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, inclusiv prin ordonarea administrării probelor necesare chiar în caz de împotrivire a părţilor, pentru aflarea adevărului în cauză.
Neprocedând astfel, instanţa de apel a încălcat obligaţiile sale legale, dând o hotărâre nelegală în sensul reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub al doilea aspect, hotărârea este, de asemenea, nelegală.
Astfel, cel puţin în ce priveşte daunele morale instanţa de apel a greşit grav hotărând că reclamantul nu a făcut dovezi.
Cuantificarea prejudiciilor morale nu este supusă unor criterii legale de determinare, fiind consecinţa exclusivă a aprecierii rezonabile a judecătorului fundamentată pe echitate, pe gravitatea şi intensitatea repercursiunilor actului prejudicial.
Aşadar, stabilind că reclamantului i s-au cauzat leziuni, care au necesitat îngrijiri medicale, instanţa era datoare să aprecieze ea însăşi reparaţia cuvenită reclamantului, neputând imputa cu temei reclamantului că nu a dovedit întinderea prejudiciului moral.
Toate cele astfel arătate demonstrează că instanţa de apel nu a lămurit faptele supuse analizei sale, ceea ce face imposibil controlul judiciar, dat fiind că, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Ca urmare, pentru cazurile de recurs mai sus arătate şi în temeiul art. 313 C. proc. civ., recursul de faţă va fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 154/C din 12 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1890/2005. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1686/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
