ICCJ. Decizia nr. 1890/2005. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1890
Dosar nr. 18307/3/2005
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A.C.S.F.C.D. a chemat în judecată pe paratul C.S.D. Bucureşti pentru a se constata că între părţi a operat o compensare a creanţelor până la concurenţa sumei de 13.008.345.084 lei.
În motivarea cererii s-a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de asociere nr. 2640 din 16 iulie 2002, modificat prin actul adiţional nr. 1 din 3 februarie 2003, în vederea promovării activităţii celor două cluburi şi exploatarea în comun a bazei materiale ce intră în compunerea imobilului din Ş. nr. 7-9 şi a imobilului din satul Săftica. Pârâtul a adus ca aport la asociere folosinţa celor două imobile, asumându-şi obligaţia de a efectua lucrările de reparaţii capitale şi modernizare a bazei materiale. Aceste lucrări au fost efectuate pe perioada derulării convenţiei părţilor, însă costurile au fost suportate de reclamantă, suma ridicându-se la 13.008.345.084 lei astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de comun acord.
Pârâtul a susţinut în întâmpinare că pretenţiile reclamantei reprezintă contravaloarea unor demersuri efectuate în perioada l995-2000, când între părţi nu era încheiat contractul de asociere, iar o parte dintre lucrări constituie obligaţia asumată de pârât executată însă de reclamantă din proprie iniţiativă, fără consultarea celeilalte părţi.
Prin sentinţa nr. 1143 din 4 octombrie 2006 Tribunalul Bucureşti- secţia a V-a civilă a respins acţiunea reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru intervenirea compensaţiei legale, conform art. 1144 C. civ.
Potrivit clauzelor contractului de asociere pârâtul şi-a asumat obligaţia de a asigura asociatului folosirea bazei materiale, de a moderniza şi efectua reparaţii capitale ale bazei materiale în funcţie de resursele materiale aprobate de Ministerul de Interne, iar reclamanta şi-a asumat obligaţia să folosească bunurile aduse ca aport în asociere conform destinaţiei, să încaseze veniturile obţinute din exploatarea bazei materiale şi să le repartizeze către asociaţi (în cote de 50%), să achite contravaloarea utilităţilor. Ulterior, părţile au încheiat un act adiţional prin care s-au redefinit noţiunile de bază materială şi clauzele referitoare la obligaţiile părţilor.
Reclamanta invocă faptul că este debitoarea pârâtului în limita obligaţiei sale de a plăti contravaloarea utilităţilor şi a beneficiilor, în cuantum de 1.850.400,47 lei, dar, în aceeaşi timp invocă şi calitatea de creditor al pârâtului pentru o obligaţie de 1.300.843,5 lei reprezentând cheltuieli de reparare, modernizare şi întreţinere a bazei materiale.
Ultima obligaţie nu este lichidă şi exigibilă pentru a fi opusă celeilalte părţi. Nu se cunoaşte valoarea ei exactă şi nu se ştie dacă este scadentă. Mai mult, această creanţă a izvorât anterior semnării convenţiei de asociere dintre părţi.
În termenul legal a formulat apel reclamanta A.C.S.F.C.D. invocând că ambele creanţe au ca temei contractul de asociere, iar creanţa invocată este, contrar reţinerilor instanţei de fond, certă, lichidă, exigibilă de la momentul naşterii ei şi recunoscută de pârât.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 329 din 22 mai 2007 a respins apelul ca nefondat, reţinând că existenţa creanţei invocate de reclamantă este discutabilă din punct de vedere juridic. Lucrările exemplificate în raportul de expertiză au fost realizate anterior încheierii contractului de asociere, iar valoarea lor nu poate fi suportată de pârât pentru că părţile nu au convenit asupra lor.
Lucrările menţionate în raportul de expertiză constituiau în parte obligaţia pârâtului, înscriindu-se în categoria de reparaţii capitale, chiar dacă au fost făcute de reclamantă. Avizele obţinute ulterior semnării contractului de asociere, respectiv autorizaţiile de construcţie, au vizat realizarea unor construcţii ce urmau a intra în patrimonial pârâtului, fapt ce nu înseamnă că pârâtul a respectat condiţia impusă prin contractul de asociere. Reclamanta a procedat la realizarea acestor investiţii fără să se asigure că pârâtul dispune de fondurile necesare, iar obţinerea avizelor nu înseamnă că fondurile au şi fost alocate de Ministerul de Interne.
În această situaţie nu se poate aprecia că lucrările au fost realizate cu acordul asociatului.
Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că părţile au dorit să-şi compenseze reciproc creanţele. De asemenea, nu s-a dovedit dacă această creanţă este lichidă şi exigibilă.
Datoria reclamantei nu poate fi verificată întrucât aceasta, potrivit contractului, în măsura în care nu achită la timp utilităţile aferente bazei materiale este obligată să plătească penalităţi pe fiecare zi de întârziere. Prin neîncasarea acestei creanţe de către pârât nu s-a putut constitui nici fondul pentru finanţarea cheltuielilor materiale şi de capital necesare respectării obligaţiei contractuale de către asociatul C.S.D. Bucureşti.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta A.C.S.F.C.D., în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocând următoarele argumente:
-hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte instanţa reţine dubiul asupra existenţei creanţei, iar pe de altă parte vorbeşte despre recunoaşterea acesteia de către pârât
- instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, în opinia recurentei solicitarea autorizaţiilor reprezintă aprobarea de către pârât a efectuării lucrărilor şi, implicit, recunoaşterea creanţei
- hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii; instanţa a nesocotit principiul forţei obligatorii a actelor juridice, respectiv a contractului de asociere care reprezintă izvorul creanţei şi a dispoziţiilor art. 379 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., întrucât câtimea creanţei este determinată prin acte emanând de la debitor, de asemenea nu a ţinut cont că obligaţia a devenit exigibilă imediat ce a luat naştere.
Recursul nu este fondat.
Compensaţia, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de art. 1143 şi urm. C. civ., operează în cazurile şi condiţiile expres arătate. Între acestea, potrivit art. 1145 C. civ., compensaţia nu are loc decât între două datorii care sunt certe, lichide şi exigibile.
Deşi legea nu prevede expres, pentru a opera compensaţia este necesar ca cele datorii să fie şi simultane, întrucât finalitatea acestei operaţiuni juridice se limitează doar la plata restului necompensat, împiedicând astfel părţile să facă plăţi inutile.
În speţă, nu este îndeplinită nici una din condiţiile cumulative impuse de lege pentru compensarea datoriilor.
Creanţa invocată de reclamantă nu este certă. Pe parcursul derulării litigiului pârâtul a susţinut în mod constant că lucrările de modernizare şi reparaţii capitale, al căror cuantum este solicitat, au fost executate anterior încheierii convenţiei de asociere de către reclamantă în interesul său şi asupra unor părţi ale imobilului care nu fac obiectul folosinţei pârâtului C.S.D.
Cele două datorii nu sunt lichide, nefiind stabilită exact valoarea fiecăreia. Astfel, referitor la datoria reclamantei, în cererea introductivă de instanţă s-a afirmat că aceasta ar fi de 1.850.400,47 lei, în timp ce pârâtul a susţinut că, în realitate, suma se cifrează la 3.142.658.03 lei şi face obiectul dosarului civil nr. 8694/2/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti. Nici creanţa reclamantei nu a fost dovedită cu probe pertinente. La dosar nu s-a depus nici un act generator al acesteia sau alte înscrisuri din care să rezulte că pârâtul ar fi recunoscut-o.
Stingerea datoriilor prin compensare operează de la data la care acestea au devenit scadente, or, în speţă nu s-au administrat probe în acest sens.
Nu se poate reţine afirmaţia recurentei potrivit căreia datoria devine scadentă de la momentul naşterii ei. Datoria reclamantei, respectiv plata utilităţilor, impune o executare succesivă, cu termene diferite de îndeplinire, iar depăşirea acestor termene atrage perceperea penalităţilor de întârziere, astfel încât este aproape imposibil de determinat data scadenţei. Mai mult, din probe nu rezultă nici perioada în care s-a acumulat această datorie, se precizează doar că este posterioară încheierii convenţiei de asociere. Cât priveşte datoria pârâtului, cheltuielile de reparaţii capitale şi modernizări, este mai mult ca sigur că şi aceasta a fost afectată de un termen suspensiv, recepţia lucrărilor, termen care nu rezultă din probele administrate.
De asemenea, cele două obligaţii nu sunt simultane. Datoria reclamantei izvorăşte din convenţia de asociere, în timp ce obligaţia pârâtului este cu mult anterioară, fiind asumată în perioada 1995-2000 când s-au efectuat lucrările de modernizare.
Decizia atacată nu cuprinde motive contradictorii. În considerente nu se face vorbire despre recunoaşterea creanţei recurentei de către pârât. Din contră, instanţa a apreciat că obţinerea avizelor necesare efectuării lucrărilor de reparaţii şi modernizări nu presupune acordul pârâtului la realizarea acestor lucrări.
Întrucât instanţele au reţinut corect că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.C.S.F.C.D. împotriva deciziei nr. 329 din 22 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2139/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1886/2005. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
