ICCJ. Decizia nr. 2020/2005. Civil. Despăgubiri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2020
Dosar nr. 16891/1/2005
Nr. vechi 4162/2005
Şedinţa publică din 5 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 mai 2004, la Tribunalul Timiş, reclamantul H.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând, în temeiul art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., despăgubiri în sumă de 8.000.000.000 lei (ROL), ca urmare a faptului, că a fost victima unei erori judiciare.
În cuprinsul acţiunii reclamantul a arătat că a fost condamnat, în anul 1959, la 10 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, pedeapsă pe care a executat-o în parte, iar în anul 2002 s-a dispus, prin hotărâre judecătorească definitivă, achitarea pentru infracţiunea respectivă.
Soluţionând litigiul în primă instanţă, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 794 din 30 iunie 2004, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului daune morale în sumă de 7 miliarde ROL.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 93 din 20 ianuarie 2005, a respins apelurile declarate de Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei Tribunalul Timiş .
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Prin recursul declarat, D.G.F.P. Timiş a solicitat admiterea excepţiilor privind necompetenţa teritorială a Tribunalului Timiş şi privind lipsa calităţii procesuale active a semnatarului cererii de chemare în judecată şi a semnatarului împuternicirii avocaţiale, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de nelegalitate, recurenta a arătat că, în cauză, competenţa aparţinea Tribunalului Bucureşti şi că reclamantul nu a semnat împuternicirea avocaţială pentru persoana care a semnat cererea de chemare în judecată. Cu privire la fondul litigiului, recurenta a arătat că suma acordată de instanţă depăşeşte cu mult daunele morale care ar putea fi justificate.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin recursul declarat, a susţinut că:
- Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece reclamantul nu a semnat cererea de chemare în judecată;
- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa nepronunţându-se asupra dovezii administrate cu privire la perioada de timp în care reclamantul a fost arestat în executarea pedepsei;
- se impunea suspendarea judecăţii, conform art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea plângerii penale înregistrată pentru verificarea suspiciunilor de fals vizând împuternicirile avocaţiale depuse în trei dosare civile;
Prin ambele recursuri s-a cerut suspendarea deciziei recurate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin încheierea din 12 iunie 2006, a admis cererile formulate prin cele două recursuri şi în consecinţă a suspendat executarea sentinţei civile nr. 794/2004 a Tribunalului Timiş rămasă definitivă prin Decizia nr. 93/2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, până la soluţionarea recursurilor.
Recursurile declarate sunt întemeiate în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre altele, semnătura părţii, iar conform art. 68 din acelaşi cod, procura pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.
În prezentul litigiu, la cererea de chemare în judecată, semnată de un avocat, este anexată o împuternicire avocaţială (fila 2 din dosarul primei instanţe) care nu este semnată de reclamant, ci de o altă persoană, C.R., căreia i-a fost dată o procură la 22 decembrie 2004, după soluţionarea pricinii în primă instanţă (fila 23 din dosarul instanţei de apel). Această procură a fost depusă la dosar, la data de 20 ianuarie 2005, când pricina se afla pe rolul instanţei de apel, fără a fi pusă, în discuţia părţilor, lipsa supralegalizării necesare, potrivit art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Se constată că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu şi-au exercitat rolul activ pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea completării probelor spre a se stabili legalitatea actului prin care a fost investită instanţa de judecată. Completarea probelor în acest sens era necesară în condiţiile în care organele de urmărire penală efectuează cercetări cu privire la C.R. pentru infracţiunile prevăzute de art. 288, art. 290 şi art. 291 C. pen. (filele 45-47 din dosarul instanţei de recurs).
Pe de altă parte, nu au fost administrate toate probele necesare nici cu privire la fondul pricinii. Astfel, prin cele două hotărâri pronunţate în cauză, s-a reţinut că, în executarea pedepsei private de libertate, inculpatul a fost arestat la 13 august 1958 şi a fost pus în libertate la 8 septembrie 1963, deci privarea de libertate a fost de peste cinci ani. Actul pe baza căruia a fost stabilită această perioadă a fost un înscris emis de o formaţiune a Ministerului Afacerilor Interne, care nu poartă ştampila unităţii emitente (fila 20 din dosarul primei instanţe). Actele depuse ulterior la dosar şi anume adresa nr. P/7106 din 17 februarie 2005 a Poliţiei Municipiului Timişoara şi adresa nr. 400/250127 din 13 ianuarie 2005 a Direcţiei Generale de Paşapoarte atestă că reclamantul H.H. a plecat din România la data de 4 noiembrie 1960, stabilindu-se în Israel, iar la data de 22 februarie 1961 i s-a aprobat cererea de renunţare la cetăţenia română (filele 7 şi 11 din dosarul instanţei de recurs).
Ţinând seama de actele menţionate, se impune completarea probelor pentru a se stabili corect perioada de timp în care reclamantul a fost privat de libertate, perioadă pentru care au fost solicitate despăgubiri în temeiul art. 504-505 C. proc. pen.
Situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită, urmează să fie admise recursurile declarate şi să fie casată Decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Cu prilejul rejudecării, instanţa urmează să examineze şi motivul de recurs privind competenţa teritorială de soluţionare a litigiului, în raport cu prevederile art. 506 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 155 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, împotriva deciziei nr. 93 din 20 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2096/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1864/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
