ICCJ. Decizia nr. 2053/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2053
Dosar nr. 6058/200.
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lehliu–Gară reclamanta D.R.P. Constanţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Dor Mărunt, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că este proprietara imobilului (construcţie şi teren) în suprafaţă de 1.151,64 mp, situat în comuna Dor Mărunt, judeţul Călăraşi, unde funcţionează în prezent Oficiul Poştal Dor Mărunt.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că potrivit HG nr. 448/1991 privind înfiinţarea R.A.P.R.R.T., art. 6 alin. (2) „regia autonomă este proprietara tuturor bunurilor din patrimoniul ei" şi în protocolul încheiat la 20 august 1991 imobilul s-a trecut în inventarul reclamantei, iar Legea nr. 15/1990 şi HG 371/1998 au confirmat dreptul de proprietate al reclamantei. Se solicită a se constata îndeplinirea condiţiilor posesiei utile în conformitate cu prevederile art. 1847 C. civ.
Judecătoria Lehliu–Gară, prin sentinţa civilă nr. 810 din 9 decembrie 2003, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că pentru a dobândi un imobil prin uzucapiune nu este suficientă împlinirea termenului de 30 de ani, ci şi exercitarea unei posesii de bună-credinţă, iar reclamanta avea calitatea de detentor precar, terenul era dat în administrare, deci nu era un posesor de bună-credinţă.
Reclamanta, în baza actelor normative evocate, fiind proprietara imobilului, putea solicita şi obţine de la organele abilitate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului, argumente pentru care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin Decizia nr. 660/A din 2 aprilie 2004.
Criticile apelantei au vizat considerentele sentinţei legate de instituţia prescripţiei achizitive de 30 de ani ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului.
Aceste considerente nu au avut o pondere semnificativă în raţionamentul care a condus la adoptarea soluţiei inadmisibilităţii cererii în constatarea inexistenţei dreptului real, întrucât instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu are deschisă calea unei atare acţiuni în justiţie, deoarece în temeiul HG nr. 834/1991 putea parcurge procedura prevăzută în scopul obţinerii unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta, care, după expunerea situaţiei de fapt a imobilului, anume preluarea lui în 1975 de la consiliul judeţean în vederea desfăşurării activităţii oficiului poştal, înfiinţarea prin HG nr. 448/1991 a Poştei Române, atestarea calităţii de proprietară a recurentei prin art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi înfiinţarea prin HG nr. 371/1998 a C.N.P.R., susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1847 C. civ. asociate cu posesia exercitată de aproape 30 de ani asupra imobilului, care impun concluzia admiterii acţiunii şi constatarea dreptului de proprietate al recurentei prin uzucapiune.
Recursul declarat de reclamantă nu este întemeiat.
Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun imobil ca efect al posedării lui în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.
Pe lângă exercitarea posesiei în intervalul stabilit de lege, uzucapiunea presupune în mod necesar o posesie utilă, adică continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, ca o condiţie esenţială de care depinde posibilitatea înfăptuirii ei. Detenţia precară, ca de altfel şi posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Până la adoptarea Legii nr. 15/1990, recurenta nu a exercitat stăpânirea bunului în nume de proprietar, ea era doar titulara unui drept de administrare, statul deţinând calitatea de proprietar, iar recurenta exercita o posesie lipsită de caracter util, era un simplu detentor precar.
Transformările produse după reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale ar fi permis recurentei să solicite eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, urmând procedurile prevăzute în norme speciale, căi procedurale de care recurenta nu a uzat şi nu a obţinut actul menţionat.
Soluţia instanţei de fond, menţinută în apel, aceea a inadmisibilităţii constatării dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, este legală, condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă nefiind realizate.
În consecinţă, recursul urmează a se respinge ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.P.R. prin D.R.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 660/A din 2 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2005. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 1643/2005. Civil → |
|---|
