ICCJ. Decizia nr. 1643/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1643
Dosar nr. 8151/200
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 14 martie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea, petentul T.M. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună repunerea sa în termen pentru exercitarea dreptului la acţiune împotriva intimatului vizând repararea pagubelor suferite prin arestarea pe nedrept.
În motivarea cererii, petentul a arătat că la data de 9 aprilie 1993 a fost arestat preventiv cu mandatul nr. 44/299/P/1993 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fiind pus în libertate de către Curtea de Apel Piteşti prin încheierea din 16 septembrie 1993.
Ulterior, prin Decizia penală nr.485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 229/R/1999 a Curţii de Apel Piteşti, petiţionarul a fost achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina sa.
Ca urmare a arestării preventive pe timp de aproape 6 luni, ca şi a suferinţelor fizice şi psihice suportate datorită desfăşurării procesului el s-a considerat îndreptăţit la despăgubiri din partea Statului Român.
Starea precară a sănătăţii, tratamentele şi internările repetate în unităţi spitaliceşti nu i-au îngăduit să formuleze acţiunea în pretenţii în termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 75 din 28 mai 2001, a respins ca nefondată cererea cu motivarea că termenul de 1 an fiind de decădere, nu sunt incidente prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 71 A din 28 septembrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti.
Instanţa de apel a considerat, ca şi cea de fond, că în cauză fiind vorba despre un termen de decădere, acestuia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul susţinând, în esenţă, că instanţele au greşit considerând termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. ca fiind un termen de decădere, nesusceptibil de a-i fi aplicate prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 3205 din 27 septembrie 2002 a admis recursul reclamantului, a casat ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, Tribunalul Vâlcea.
Instanţa supremă a statuat că, prin natură juridică şi efecte, termenul în discuţie este definit în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind un termen de prescripţie special, care afectează numai dreptul material la acţiune, în timp ce dreptul subiectiv subzistă.
Astfel, în acord cu acest punct de vedere, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 107 din 1 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 354 din 27 iulie 1999 a reţinut, în esenţă, că termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este „un termen rezonabil de prescripţie a dreptului la acţiune, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale".
Aşadar, considerând în mod greşit termenul ca fiind de decădere şi deci incompatibil cu aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanţele au pronunţat hotărâri nelegale în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa supremă a dispus instanţei de trimitere ca pe baza probatoriilor să aprecieze dacă, în concret faţă de situaţia personală a reclamantului, acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 337 din 9 iunie 2003, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul T.M. şi ca inadmisibilă cererea din 17 aprilie 2003 formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor având ca obiect chemarea în garanţie a Ministerului Public.
În pronunţarea acestei hotărâri s-a avut în vedere că, deşi a acordat reclamantului un termen special pentru a depune acte medicale la dosar, asemenea acte nu au fost depuse, iar probele administrate un fac dovada că reclamantul s-a aflat în stare de imposibilitate permanentă determinată de sănătate pentru a introduce personal sau prin mandatar acţiunea în justiţie în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Examinând raportul de expertiză medico-legală întocmit în anul 2001, prima instanţă a reţinut că reclamantul are pierdută în parte capacitatea de muncă din cauza afecţiunilor medicale de care suferă, dar aceasta nu l-a împiedicat să exercite dreptul la acţiune, nefiind astfel întrunite cerinţele art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva sentinţei nr. 337 din 9 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a declarat apel reclamantul T.M.
Dezvoltând apelul, reclamantul a arătat că prima instanţă nu a luat în considerare răspunsul dat de medicul de familie dr. T.I., fişa medicului de familie aflată la filele 29-31 din dosar, adeverinţa şi biletele de ieşire din spital, certificatele de concedii medicale, reţetele medicale, care constituie dovezi ce atestă că s-a aflat într-o permanentă stare de boală.
Totodată, reclamantul a mai susţinut că înlăuntrul termenului de 1 an a mandatat pe avocatul care l-a asistat în timpul procesului penal să introducă acţiunea în justiţie pentru obţinerea reparaţiilor legale, dar acesta a decedat, ceea ce pentru reclamant constituie un caz fortuit, fiind de natură să atragă întreruperea – suspendarea termenului de prescripţie, solicitând instanţei de apel încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a celei testimoniale.
Ca motiv de nelegalitate, reclamantul a invocat faptul că prima instanţă nu a observat că a luat cunoştinţă de totalitatea prejudiciilor numai cu prilejul efectuării expertizei din data de 22 februarie 2001, dată la care acestea au devenit certe, determinabile şi exigibile potrivit art. 998-1003 C. civ., coroborate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că, în raport de această împrejurare, este în termen pentru introducerea acţiunii întrucât în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt înglobate şi dispoziţiile art. 998-1003 C. civ., care prevăd drept termen de prescripţie, termenul general de 3 ani.
Prin Decizia nr. 161 A din 23 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinţei civile nr. 337 din 9 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă.
Instanţa de apel a reţinut că, instanţa de casare a limitat cercetarea judecătorească a cauzei în perioada de 1 an prevăzută de art. 505 C. proc. pen., care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, fiind cuprinsă în intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000.
Ca urmare, dat fiind puterea obligatorie pentru judecătorii fondului, a hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate [art. 315 alin. (1) C. proc. civ.] nici prima instanţă şi nici cea de apel nu pot cerceta cauza dedusă judecăţii prin prisma altui termen de prescripţie, cum este cel invocat de art. 505 C. proc. pen., coroborat cu art. 998-1003 C. civ. şi nici nu pot stabili un alt moment al începerii cursului prescripţiei, cum ar fi cel în care pretinde reclamantul ca fiind dat de data întocmirii raportului de expertiză medico-legală.
Referitor la motivul invocat de reclamant, pentru prima dată în apel, decesul apărătorului mandatat să promoveze acţiunea în justiţie reparatorie, nu a fost cercetat de către instanţa de apel, cu motivarea că o asemenea completare a extinderii cercetării judecătoreşti este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte celelalte motive, instanţa de apel a constatat că în perioada 11 martie 1999-11 martie 2000, reclamantul a suferit afecţiuni medicale, răniri, care au necesitat consultaţii de specialitate şi tratamente, pensionându-se la 1 martie 2000, dar nu a creat impedimente de natură fizică sau psihică de a-şi exercita dreptul material la acţiune înlăuntrul termenului de prescripţie, neconstituind cauze temeinic justificate în înţelesul dat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.M., reiterând aceleaşi motive ca şi în apel, susţinând, în esenţă, că atât prima instanţă cât şi cea de apel nu s-au pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu au analizat actele şi lucrările dosarului, dând dovadă de lipsă de rol activ.
A mai relevat că, din rapoartele de expertiză medico-legală efectuate rezultă că starea sănătăţii sale s-a depreciat progresiv ducând ulterior la pierderea capacităţii totale de muncă şi implicit la pensionarea sa, prematură.
Împrejurarea că avocatul mandatat să promoveze acţiunea în justiţie, a decedat, a fost invocat şi în primul ciclu procesual, astfel că reprezintă un caz fortuit de natură să atragă întreruperea cursului prescripţiei.
Recursul nu este fondat.
Deşi recurentul-reclamant nu şi-a structurat motivele recursului în conformitate cu prevederile art. 3021 pct.3 C. proc. civ., totuşi prezentarea acestora permite încadrarea lor în conţinutul prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana faţă de care s-a comis eroarea judiciară în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, cu consecinţa pierderii dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen şi în raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., după care hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, au apreciat corect că recurentului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, nefiind întrunite condiţiile pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Ca atare, acţiunea pentru repararea daunelor putea fi pornită în intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000.
Temeiul dreptului la repararea pagubei îl constituie declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare, iar acţiunea putea fi pornită de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 11 martie 1999 şi nicidecum de la data întocmirii raportului de expertiză medico-legală, cum greşit susţine reclamantul.
Din actele dosarului rezultă că, instanţa de trimitere i-a acordat recurentului un termen pentru a depune acte medicale la dosar, însă asemenea acte nu au fost depuse.
Evaluând probele administrate, referitoare la perioada 11 martie 1999-11 martie 2000, respectiv, actele medicale aflate în dosarul primei instanţe rezultă că în datele de 26 septembrie 1999, 9 şi 10 ianuarie 2000, 21 februarie 2000 şi 2 martie 2000, reclamantul a fost consultat de către medicul de familie, fără a fi spitalizat.
Din raportul de expertiză medico-legală din data de 22 februarie 2001 (filele 48-49 dosar fond) rezultă că reclamantul este bolnav cronic cu afecţiuni cardiace, diabetice şi ale sistemului osos, dobândite în timpul detenţiei, anchetei penale, care au determinat pierderea în cea mai mare parte a capacităţii de muncă.
Din adeverinţa aflată la fila 35, rezultă că reclamantul a fost încadrat în muncă la SC T. SRL, până la data de 1 februarie 2000, când fiind în incapacitate de muncă s-a pensionat.
În aceste condiţii, printr-o atentă apreciere a probelor, ambele instanţe au constatat în mod judicios că reclamantul nu s-a aflat în imposibilitate de a promova acţiunea în termenul prevăzut de art.505 alin. (2) C. proc. pen.
Se constată, de asemenea, că nici critica vizând decesul apărătorului mandatat să promoveze acţiunea, considerat de recurent, un caz fortuit, de natură să conducă la repunerea în termen, nu poate fi primită, întrucât acesta putea apela la serviciile unui alt apărător.
Este adevărat că acest motiv a fost invocat şi în primul ciclu procesual, recurentul arătând totodată că „am consultat personal dar şi prin intermediul internetului avocaţi care motivat şi nemijlocit au răspuns că termenul prevăzut de art. 505 C. proc. pen. este de prescripţie…".
Or, şi aceste susţineri fac dovada deplină că recurentul putea să promoveze acţiunea în termenul prevăzut de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei civile nr. 161 A din 23 octombrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2053/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1459/2005. Civil → |
|---|
