ICCJ. Decizia nr. 2183/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2183
Dosar nr. 27626/1/2005
Şedinţa de la 8 martie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iunie 1998 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamantele G.M.I. şi B.G.L. au chemat în judecată pe pârâta RA L. SA solicitând să le fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie. Ulterior, reclamantele au chemat în judecată şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 11473 din 10 septembrie 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, iar competenţa soluţionării cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În faţa Tribunalului Bucureşti, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantelor la plata sumei de 13.732.856.734 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii, întreţinere, taxele şi impozitele ce au fost achitate în perioada 1990-septembrie 1999. Pârâta a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei reactualizate de 350.000.000 lei.
La termenul din 15 aprilie 2002, pârâta RA L. SA a solicitat scoaterea sa din cauză şi introducerea în proces a RA A.P.P.S., în calitate de succesoare universală a pârâtei care şi-a încetat activitatea, iar prin încheierea de şedinţă de la acea dată, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a RA A.P.P.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1105 din 1 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pe pârâta RA A.P.P.S. să lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Prin aceeaşi sentinţă a fost disjunsă cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
Apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S. a fost admis prin Decizia civilă nr. 174 din 9 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, care a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea principală şi a menţinut dispoziţia privind disjungerea celor două cereri.
Recursul declarat de reclamante împotriva deciziei curţii de apel a fost admis prin Decizia civilă nr. 4079 din 28 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, deoarece acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, iar cauza a fost soluţionată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, la care reclamantele nu au făcut trimitere.
A reţinut instanţa supremă, că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu creează premisa pentru aplicarea cu prioritate a legii speciale, iar instanţele de judecată nu pot să judece litigiul în cadrul prevăzut de Legea nr. 10/2001, dacă reclamantele nu au precizat expres că doresc acest lucru.
După rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1123 din 15 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S. împotriva sentinţei nr. 1105 din 1 iulie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost chemat în judecată prin cererea de chemare în garanţie disjunsă, prezenţa în proces fiind impusă de respectarea principiului opozabilităţii.
Curtea a mai constatat că, prin cererile de declarare a apelurilor, pârâţii au formulat critici care au vizat inadmisibilitatea acţiunii în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că reclamantele nu au dorit suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, nefiind respectat caracterul imperativ al acestor dispoziţii. Imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, conform Decretului nr. 92/1950, pentru că fostul proprietar a fost exploatator de fond imobiliar, situaţie în care statul a devenit titular al dreptului de proprietate
A mai reţinut curtea de apel, că reclamantele, în calitate de moştenitoare ale autorului lor, şi-au păstrat calitatea de proprietare ale imobilului, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, aşa cum prevăd dispoziţiile Codului civil.
Preluarea fiind abuzivă, actul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută, situaţie, de altfel, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6442 din 25 iunie 1996, devenită irevocabilă. Această hotărâre a stabilit existenţa în patrimoniul reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului, statul neputând opune un titlu valabil şi nici o probă administrată în cauză nu a făcut dovada că fostul proprietar al imobilului a fost despăgubit.
Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, deoarece a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante şi a reţinut valabilitatea titlurilor reclamantelor.
În mod corect, a mai reţinut instanţa de apel, tribunalul nu a soluţionat acţiunea reclamantelor în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, faţă de temeiul juridic invocat prin acţiune şi a respectat principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte opţiunea de continuare sau suspendare a judecăţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii RA A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta RA A.P.P.S. a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului general al Municipiului Bucureşti, a reţinut că reclamantele au calitatea de moştenitor al autorului lor şi că actul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat, la rândul său, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de fond şi de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru că reclamantele nu puteau să-şi valorifice dreptul pe calea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în acelaşi timp cu demersurile făcute în baza Legii nr. 10/2001 decât prin încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
A mai arătat recurentul, că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale instanţei supreme, care a stabilit obligaţia clarificării aspectelor legate de dreptul de proprietate asupra imobilului şi s-a rezumat să judece apelul în baza celor stabilite într-un alt litigiu, în care reclamantele s-au judecat cu alte părţi decât cele din prezenta cauză.
RA A.P.P.S. a solicitat şi suspendarea executării deciziei atacate, cerere ce a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la termenul din 23 martie 2006.
La termenul din 1 martie 2007, reclamantele au depus la dosar, prin apărătorul ales, copia contractului de tranzacţie, încheiat între RA A.P.P.S. şi C.M., C.L. şi R.A. şi autentificat sub nr. 265 din 22 ianuarie 2007 de B.N.P. M.
Tranzacţia prezentată nu este de natură a stinge litigiul, motiv pentru care, în cauză, nu se poate pronunţa o hotărâre de expedient.
Tranzacţia judiciară este contractul prin care părţile sting procesul prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii ori în prestaţii săvârşite sau promise în schimbul renunţării la dreptul litigios.
Prin urmare, pentru a avea ca efect stingerea procesului, este necesar ca tranzacţia să vizeze toate părţile implicate în proces şi să cuprindă concesii de natură a clarifica toate raporturile juridice deduse judecăţii.
Părţile în proces sunt multiple, iar contractul a fost încheiat doar între pârâta RA A.P.P.S. şi persoane străine de proces, reclamanţii şi ceilalţi pârâţi nefigurând ca parte în tranzacţie.
De asemenea, raporturile juridice în cauză sunt multiple, iar tranzacţia încheiată lasă nesoluţionate toate aspectele litigioase ale cauzei.
Constatându-se că litigiul nu poate fi stins prin tranzacţia prezentată, urmează a se analiza motivele de recurs formulate.
Criticile formulate de pârâţi permit încadrarea recursurilor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul general al Municipiului Bucureşti, formulată de pârâta RA A.P.P.S., se constată că pârâtul a cărei lipsă de calitate procesuală se invocă nu a înţeles să critice sub acest aspect hotărârile pronunţate. Prin urmare, sub acest aspect recurenta nu şi-a justificat interesul de a critica hotărârea.
Cu privire la criticile referitoare la fondul cauzei, chiar dacă înscrisul autentic depus la dosar nu poate fi luat în considerare ca o tranzacţie de natură a stinge litigiul dintre părţi, el va fi considerat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca o recunoaştere implicită a netemeiniciei criticilor formulate prin cererea de declarare a recursului.
De altfel, criticile privind nedovedirea dreptului de proprietate se referă la faptul că imobilul actual nu mai este acelaşi cu cel preluat de stat, dar acest aspect urmează a se lămuri odată cu soluţionarea cererii reconvenţionale disjunse.
Pârâta RA A.P.P.S. mai formulează o critică ce se regăseşte şi în conţinutul recursului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că printr-o hotărâre anterioară s-a constatat nulitatea titlului de proprietate a statului.
Este adevărat că sentinţa civilă nr. 6442/1996 a fost pronunţată în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Bucureşti, dar, chiar dacă pârâţii din prezenta cauză nu au fost parte în proces, dispoziţiile sentinţei au intrat în puterea lucrului judecat, pentru că instanţa a analizat titlul cu care imobilul a trecut în proprietatea statului şi a dispus obligarea Consiliului local să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. Astfel, prin sentinţa menţionată, Judecătoria sectorului 2 a constatat că imobilul a fost rechiziţionat în anul 1948, iar ulterior a figurat ca fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa , afară numai de cauză de utilitate publică şi numai pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Cât priveşte critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se constată că, potrivit acestui text de lege (devenit art. 51 după republicare), prevederile legii speciale sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege între renunţarea la judecată şi suspendarea cauzei.
Prin urmare, atunci când există o acţiune întemeiată pe prevederile dreptului comun, introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea de realizare a dreptului poate fi aleasă doar de persoana îndreptăţită. Dacă aceasta nu renunţă la judecată şi nu solicită în mod expres, instanţele de judecată sunt obligate să continue cursul judecăţii începute în condiţiile dreptului comun.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri se vor privi ca nefondate şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii RA A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 221/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 213/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
