ICCJ. Decizia nr. 2268/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2268
Dosar nr. 4073/200.
Şedinţa publică din 21 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 mai 2002 la Tribunalul Bucureşti reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pe pârâta Banca Naţională a României cerând să fie obligată să-i restituie cantitatea de 21.348 kg. aur monede de colecţie sau contravaloarea acestora în lei la cursul zilei, anume, 7.409.329.040 lei.
În motivarea cererii reclamanta arată că prin sentinţa penală nr. 1458/1986 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov a fost condamnată, atât ea cât şi soţul său, la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea prevăzută de art. 50 lit. c) coroborat cu art. 25 lit. d) şi art. 67 din Decretul nr. 244/1978 şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, sentinţă prin care, în baza art. 118 lit. c) C. pen. s-a dispus şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la cantitatea de aur a cărei restituire o solicită.
Susţine reclamanta că prin Decretul Lege nr. 9/1989 faptele penale mai sus descrise au fost dezincriminate, aspect constatat şi prin sentinţa penală nr. 1203 din 9 august 2000 a Judecătoriei Buftea, caz în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. pen., măsurile de siguranţă pronunţate în baza legii vechi încetează de drept prin intrarea în vigoare a legii noi.
În drept, reclamanta invocă dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., art. 11, art. 20 şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 şi art. 6 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta Banca Naţională a României a cerut respingerea acţiunii.
În motivarea cererii sale pârâta arată că la pronunţarea sentinţei penale nr. 1203 din 9 august 2000, Judecătoria Buftea s-a aflat într-o gravă eroare, că abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu are consecinţe privind aplicabilitatea art. 50 şi art. 67 din Decretul nr. 244/1978, dispoziţii care se referă la fapte total diferite cu menţiunea că pedepsele prevăzute în articolul de lege abrogat se aplică cu caracter de dispoziţii proprii ale art. 67 din Decretul nr. 244/1978 formând împreună cu prevederile art. 50 din acelaşi decret o normă civică, de sine stătătoare, aspecte relevate şi prin practica Curţii Supreme de Justiţie.
Se subliniază, totodată că prin Decizia nr. 821/1995 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978.
Pe fondul cauzei pârâta susţine că în raport de dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 244/1978, monedele de aur sunt interzise la deţinere persoanelor fizice că atâta timp cât au fost confiscate şi valorificate în folosul statului în baza sentinţei penale nr. 1458/1956 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, cererea reclamantei nu poate fi primită.
Totodată, întrucât majoritatea monedelor în litigiu, cu excepţia celor indicate în întâmpinare, au fost valorificate în folosul statului, pârâta a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, în esenţă s-a reţinut că hotărârea penală prin care s-a dispus confiscarea, în temeiul art. 118 lit. e) C. pen. a cantităţii de aur în litigiu constituie titlu valabil al statului atâta timp cât nu a fost desfiinţată în căile de atac în condiţiile procedurii penale.
Reţine prima instanţă că dezincriminarea ulterioară a faptelor penale imputate reclamantei şi soţului său, aspect constatat prin sentinţa penală nr. 1203 din 9 august 2000 a Judecătoriei Buftea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă deja executate, dispoziţiile art. 12 C. pen. prezentând relevanţă juridică numai în cazul când aceste măsuri nu au încă executate.
Totodată, se reţine că nu există similitudine între cazul de speţă dedus judecăţii şi cel soluţionat prin hotărârea nr. 53/1997 a CEDO.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului reclamanta a invocat greşita interpretare dată dispoziţiilor legale incidente de prima instanţă care a concluzionat, în mod eronat, în sensul că dezincriminarea faptelor penale nu ar produce efecte juridice asupra măsurilor de siguranţă dispuse prin aceeaşi hotărâre penală şi executate, respectiv că, în speţă, nu ar fi similitudinea între cauza dedusă judecăţii şi cea soluţionata prin hotărârea nr. 53/1997/837/1043 din 22 mai 1998 a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 337 din 6 iunie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. dezincriminarea ulterioară a unor fapte penale cum este cazul şi în speţa dedusă judecăţii neavând efect asupra măsurilor de siguranţă deja executate.
Totodată, se reţine că atâta timp cât dispoziţiile art. 50 din Decretul nr. 244/1978 nu au fost abrogate Statul Român are titlu valabil pentru bunurile revendicate de apelantă cu menţiunea că în speţă nu sunt relevante, sub aspectul similitudinii, datele cazului soluţionat prin hotărârea nr. 53/1997 CEDO.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. reiterând criticile formulate prin apel mai sus arătate.
Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 26 din OUG nr. 190 din 9 noiembrie 2000, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, adică în cursul judecăţii cauzei supuse analizei, persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase, de natura celor prevăzute la art. 4 din acelaşi act normativ, au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990 pot solicita restituirea instanţelor de judecată.
Prin Legea nr. 591/2004 privind modificarea şi completarea OUG nr. 190/2000 la art. 2 se arată că preluarea efectuată în baza Decretelor nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase şi nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase este considerată a fi abuzivă.
De altminteri, ambele decrete mai sus arătate sunt abrogate, Decretul nr. 244/1960 a fost abrogat prin OUG nr. 190/2000 iar Decretul nr. 210/1960 prin Legea nr. 158/2004.
Or, prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a cerut restituirea unei cantităţi de 21,348 kg. aur monede de colecţie sau contravaloarea acestora în lei la cursul zilei, motivat de faptul că i-a fost preluat abuziv prin confiscare în temeiul art. 118 lit. c) C. pen., în folosul statului, ca urmare a condamnării sale dar şi a altor persoane pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Decretele nr. 210/1960 şi 244/1978.
Aşa fiind, cum dispoziţiile procedurale instituite prin OUG nr. 190/2000 şi Legea nr. 591/2004 sunt de imediată aplicare, în mod greşit, instanţele de fond nu au pus în discuţia părţilor şi nu au analizat incidenţa acestora în cauza dedusă judecăţii.
Totodată, soluţionarea în apel a cauzei deduse judecăţii în raport de dispoziţiile Decretului nr. 244/1978, act normativ abrogat din data de 1 ianuarie 2003, echivalează cu o nesoluţionare a fondului pricinii deduse judecăţii.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât soluţionând procesul în baza unui act normativ abrogat instanţele nu au fost preocupate să stabilească pe deplin nici împrejurările de fapt ale cauzei, respectiv ce cantitate de aur a fost confiscată efectiv din patrimoniul reclamantei existenţa materială acesteia în patrimoniul persoanei chemate în judecată ca pârâtă şi temeinicia cererii de chemare în garanţie formulată de aceasta respectiv, dacă această măsură, în raport de dispoziţiile legale în vigoare poate fi considerată a fi sau nu abuzivă.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte reţinând, pe de o parte, că instanţele de fond nu au stabilit împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecăţii, iar pe de altă parte, că acestea nu au analizat cererea în raport de legile în vigoare la momentul judecăţii urmează a admite recursul declarat de reclamantă, şi a casa hotărârile pronunţate de instanţele de fond.
Date fiind noile competenţe materiale instituite prin Legea nr. 591/2004 Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare, în primă instanţă, la Judecătoria sectorului 4.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta M.V.I. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 6 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2190/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2269/2005. Civil → |
|---|
