ICCJ. Decizia nr. 2269/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2269
Dosar nr. 1670/200.
Şedinţa publică din 21 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj la 4 octombrie 1999 R.P. şi R.A.R. au chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Cluj, pe C.V. şi C.I., precum şi SC C.A. solicitând să se constate nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974 în raport de prevederile Constituţiei din 1965 şi prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., precum şi nulitatea încheierii de C.F. privind intabularea dreptului de proprietate a reclamantului R.P. în favoarea Consiliului Local al Municipiului Cluj, ca urmare a faptului că Decizia de preluare a imobilului situat în Cluj, nu i-a fost comunicată şi prin urmare nu are caracter definitiv. Se solicită de asemenea să se constate nulitatea deciziei nr. 527 din 21 noiembrie 1976 a Consiliului General al Municipiului Cluj şi a intabulării dreptului de proprietate în favoarea statului cu privire la acelaşi imobil şi ca urmare şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii SC C.A. SA şi C.V. şi I., cu consecinţa rectificării C.F. privind intabulările şi radierea dreptului de ipotecă. În final se solicită restabilirea situaţiei de C.F., în sensul reintabulării dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu titlu de construire, ca bun comun asupra imobilului în litigiu.
În motivarea acţiunii se arată în esenţă că titlul statului de preluare a apartamentului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este nevalabil şi ca urmare toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate, statul nu a devenit proprietar şi deci nu a putut transmite chiriaşilor-pârâţi apartamentul, proprietatea comună a reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 24 mai 2000 a Tribunalului Cluj a fost respinsă acţiunea, avându-se în vedere că imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul Decretului nr. 223/1974, în vigoare la acea dată şi ale cărui dispoziţii au fost corect aplicate.
Această primă hotărâre dată în cauză a fost menţinută prin Decizia nr. 284 din 12 decembrie 2000 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, aceasta din urmă fiind casată prin Decizia nr. 1127 din 19 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare, cu îndrumări ferme asupra examinării primelor capete de cerere vizând valabilitatea titlului de preluare de către stat a apartamentului în litigiu.
Investită astfel cu rejudecarea cauzei Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 158 din 4 decembrie 2002 a admis în parte acţiunea reclamanţilor R.P. şi R.A.R. şi a constatat nulitatea titlului de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, evidenţiat în C.F. 26394 Cluj, cu nr.top. 11476/3/1/13/S/VII sub nr. serial A + 1. S-a dispus rectificarea intabulării în foaia de proprietate din C.F. 26.3094 Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului şi revenirea la situaţia tabulară de sub B. 1, 2.
Au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilităţii decretului nr. 223/1974, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996, radierea dreptului de proprietate al pârâţilor C., radierea dreptului de ipotecă şi obligarea tuturor pârâţilor de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamanţilor, cu abţinerea de la orice act de tulburare.
Instanţa de rejudecare reţinând o corectă stare de fapt privind evoluţia actelor de preluare, închiriere, vânzare a apartamentului în litigiu, a avut în vedere în esenţă că Decizia nr. 181 din 28 mai 1976 de preluare a cotei devălmaşe a reclamantului R.P., nu a fost comunicată acestuia, şi ca urmare nu a operat transferul dreptului de proprietate, în baza unui act administrativ anulabil, ce nu a putut fi astfel supus căilor legale de atac.
Cu privire la cota indiviză egală a reclamantei R.A.R. s-a reţinut că Decizia nr. 527 din 21 noiembrie 1976 a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 în sensul că s-a efectuat comunicarea sa la 30 noiembrie 1977, însă în raport cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului se vădeşte nevalabil, contrar dispoziţiilor constituţionale şi tratatelor internaţionale, la care România era parte. S-a conchis că titlul de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu este nul absolut, impunându-se admiterea acţiunii sub acest aspect, precum şi referitor la cererile accesorii.
Cu privire la capetele de cerere vizând constatarea nulităţii titlului de proprietate al dobânditorilor subsecvenţi, au fost avute în vedere prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform căruia actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Aşadar, s-a hotărât că anularea titlului de proprietate al statului, nu este de natură să atragă nulitatea actului subsecvent, pârâţii C. fiind cumpărători de bună-credinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recursurile de faţă, toate părţile, în afară de SC C.A. SA, citat în proces prin lichidator.
Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca critică hotărârea atacată, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului de preluare al statului cu privire la apartamentul 7.
Se susţine că soluţia dată este greşită, întrucât ambele decizii de preluare a imobilului au fost comunicate reclamantei R.A.R., care a achiesat la măsura dispusă, semnând procesul-verbal de preluare a bunului nr. 27893 din 24 noiembrie 1977. Ca atare imobilul a fost preluat cu titlu. Se solicită respingerea acţiunii în întregime.
Reclamanţii R.P. şi R.A.R. au solicitat prin recursul de faţă să fie desfiinţată în parte Decizia recurată ca netemeinică şi nelegală şi să se dispună constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996, cu consecinţa admiterii şi a celorlalte trei capete de cerere subsecvente privind radierea dreptului de proprietate al pârâţilor, a dreptului de ipotecă şi obligarea tuturor pârâţilor de a recunoaşte dreptul de proprietate al recurenţilor.
Se susţine că în accepţiunea Legii nr. 112/1995 îşi păstrează valabilitatea numai contractele translative de proprietate care privesc imobilele preluate cu titlu valabil. Sunt invocate toate prevederile legale în materie în succesiunea lor, inclusiv HG nr. 11/1997, susţinându-se în esenţă că nu subzistă buna-credinţă a pârâţilor. Se motivează expres că lipseşte diligenţa, adică obligaţia pârâţilor de a se informa asupra situaţiei reale a bunului, adică să existe o intenţie cinstită ca valoare de comportament. Îndoiala dă naştere culpei, oricât de mică, ceea ce practic conduce la ideea relei-credinţe. În speţă pârâţii C. ar fi trebuit să aibă o atitudine reticentă faţă de valabilitatea titlului statului, ştiind dorinţa expresă şi publică a reclamanţilor, cu care ar fi putut lua legătura.
În sfârşit pârâţii C.V. şi C.I. critică hotărârea atacată sub următoarele aspecte: este nelegală Decizia întrucât s-a hotărât asupra constatării nulităţii titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu, deşi acţiunea introductivă nu conţinea un asemenea petit; reclamanţii nu au invocat în acţiune şi în motivele de apel nulitatea deciziei de preluare nr. 181/1976 a imobilului de către stat şi ca atare instanţa nu se putea pronunţa cu privire la întreg titlul de proprietate al statului; nelegalitatea hotărârii în ceea ce priveşte cererile de rectificare a intabulării şi revenirea la situaţia anterioară, ajungându-se în raport de soluţionarea celorlalte capete de cerere, ca din punct de vedere tehnic o asemenea operaţiune să fie imposibil de executat, inadmisibilă; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 4.000.000 lei nu e justificată în raport de soluţia adoptată.
Recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Cluj este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
În primul rând se constată că instanţa de apel, învestită cu rejudecarea cauzei a făcut o corectă prezentare a situaţiei de fapt, redând în cronologia lor elementele care au conturat în timp transferul dreptului de proprietate de la reclamanţi la stat şi apoi la pârâţi.
Sunt corecte şi aprecierile asupra legalităţii acestor operaţiuni juridice.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că aplicarea Decretului nr. 223/1974 este neconformă cu legea, în condiţiile în care una din deciziile de preluare nu a fost comunicată celui deposedat.
În soluţionarea primului capăt de cerere al acţiunii trebuie avute în vedere în principal prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data investirii instanţei, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Rămâne de examinat deci valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat, ceea ce în speţă s-a realizat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Prevederile acestui act normativ în sensul căruia treceau fără plată în proprietatea statului imobilele persoanelor care au plecat fraudulos din ţară sau care nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit, contraveneau Constituţiei din anul 1965, potrivit căreia (art. 36) dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege şi art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În aceste condiţii, rezultă că în mod legal a constatat instanţa de apel nulitatea deciziilor administrative de preluare a imobilului în proprietatea statului şi implicit că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Soluţia este criticabilă numai sub aspectul redactării dispozitivului prin care se constată nulitatea titlului de proprietate al statului şi se resping capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilităţii Decretului nr. 223/1974, în situaţia în care prin acţiunea introductivă, astfel cum este redat şi în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, s-a cerut a se constata nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974. Prin urmare acest capăt de cerere trebuia admis numai în sensul constatării preluării imobilului fără titlu valabil, soluţie ce se va adopta prin admiterea recursului declarat în cauză de pârâţii C., fără a se mai diviza solicitarea în două dispoziţii.
Celelalte motive de recurs susţinute de pârâţi nu pot fi admise, întrucât calificarea juridică a preluării apartamentului în litigiu de către stat în sensul celor ce preced, impune rectificarea intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor.
Aceasta (rectificarea) nu afectează dreptul de proprietate al pârâţilor dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost menţinută, astfel cum rezultă şi din analizarea celorlalte motive de recurs, ci ilustrează numai în timp în mod corect evoluţia înscrierii dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.
Tot astfel şi cererea pârâţilor de înlăturare a obligaţiei lor de a plăti cheltuieli de judecată în valoare de 4.000.000 lei, nu este de admis, în raport de soluţia adoptată, prin care acţiunea introductivă a fost admisă în parte, şi în raport de prevederile art. 276 C. proc. civ.
Este neîntemeiat şi recursul declarat de reclamanţi ce vizează în principal constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996 încheiat între pârâţi, cu rea-credinţă şi celelalte cereri subsecvente.
De la început este de observat că susţinerile făcute în motivarea recursului sunt de natură a conduce la inversarea sarcinii probei, astfel cumpărătorii având de dovedit că au fost de bună-credinţă.
Ori, potrivit art. 1899 C. civ. buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinţă.
Astfel, în speţă astfel cum au constatat şi toate instanţele care s-au pronunţat în cauză reclamanţii nu au fost în măsură să înlăture această prezumţie şi nici nu au invocat motive concrete, de natură să înlăture buna-credinţă a cumpărătorilor.
În acest sens este de reţinut că actul de înstrăinare a fost încheiat la finele 1996, în temeiul Legii nr. 112/1996 şi sub imperiul OG nr. 20/1996 fiind deci inaplicabile prevederile HG nr. 11/1997, invocate prin recurs, iar acţiunea, ce se înscrie ca singura şi prima manifestare de voinţă adusă la cunoştinţa pârâţilor în sensul redobândirii proprietăţii de către reclamant, a fost formulată după trei ani de la vânzare.
Este adevărat că la data de 6 iunie 1991 aceştia au făcut o solicitare Consiliului Local Cluj pentru restituirea apartamentului, însă aceasta nu a fost comunicată şi chiriaşilor.
În plus, sub imperiul Legii nr. 112/1995, care potrivit art. 5 erau îndreptăţiţi la restituire în natură numai foştii proprietari, care locuiau la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriaşi în apartamentele trecute în proprietatea statului, această cerere este lipsită de relevanţă juridică şi nu este de natură a înlătura buna-credinţă a dobânditorilor.
În aceste condiţii, în raport de respingerea primului motiv de recurs al reclamanţilor, urmează a se da aceeaşi soluţie şi cu privire la celelalte, ce vizează capetele de cerere subsecvente, în strânsă legătură cu prima soluţie.
Aşa fiind, recursurile de faţă urmează a fi respinse în raport de considerentele arătate, fiind admisă numai cererea pârâţilor, ce vizează sub aspect procedural reformularea dispozitivului în sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii C.V. şi C.I. împotriva deciziei nr. 158 din 4 decembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată numai cu privire la soluţionarea primului capăt de cerere, astfel:
Constată nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a apartamentului nr. 7 situat în Cluj Napoca.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursurile declarate de reclamanţii R.P., R.A.R. şi de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj Napoca.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2268/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2129/2005. Civil → |
|---|
