ICCJ. Decizia nr. 2316/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2316
Dosar nr. 27393/1/2005
nr. vechi 10931/2005
Şedinţa de la 2 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 15312 din 3 iulie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată Primăriei municipiului Buzău, numiţii I.Ş. şi Z.E. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 140 mp, expropriat, situat în Buzău, precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile expropriate şi demolate şi pentru diferenţa de teren care nu poate fi restituit în natură.
Prin dispoziţia nr. 387 din 4 august 2004 Primarul municipiului Buzău a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 140 mp situat în Buzău, expropriat prin Decretul nr. 45/1987, iar pentru construcţiile demolate au fost recunoscute solicitanţilor I.Ş. şi Z.E. măsuri reparatorii în echivalent, calculate conform art. 11 alin. (4)-(8) din Legea nr. 10/2001, constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea persoanelor îndreptăţite.
Solicitarea de restituire în natură a terenului a fost respinsă cu motivarea că suprafaţa de 140 mp este în prezent amenajată ca parcare publică betonată, adiacentă blocurilor de locuinţe din zonă, cale de acces pentru autovehicule şi trotuar pietonal, iar actul invocat de notificanţi, respectiv înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 prin care autorii I.Ş. şi I.M. ar fi dobândit terenul, nu constituie titlu de proprietate.
La data de 2 septembrie 2004 reclamanţii I.Ş. şi Z.E. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Buzău pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei dată de Primarul municipiului Buzău şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 140 mp situat în Buzău.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că suprafaţa de teren revendicată nu este ocupată cu construcţii de utilitate publică, iar actul încheiat de părinţii reclamanţilor la data de 1 noiembrie 1968 „a fost legalizat" cu hotărârea definitivă dată în dosarul nr. 5976/1992 de Judecătoria Buzău.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Buzău, secţia civilă, prin sentinţa nr. 249 din 16 martie 2005, a respins ca neîntemeiată acţiunea, soluţie confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 901 din 21 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că suprafaţa de teren revendicată reprezintă domeniu public şi constituie parcare auto aferentă blocurilor de locuinţe din zonă, precum şi alee betonată de acces, astfel că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, aspect dovedit şi cu expertiza de specialitate întocmită în cauză.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii I.Ş. şi Z.E. care au susţinut că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea legii întrucât din expertiza efectuată în cauză a rezultat că suprafaţa de teren liberă de construcţii este de 207 mp, că pe acest teren nu este amenajată o parcare auto, ci este folosită doar de un număr de locatari ai blocurilor din apropiere în acest scop, astfel că terenul poate fi restituit în natură.
Recursul nu este fondat.
În justificarea demersului lor judiciare, reclamanţii I.Ş. şi Z.E. au susţinut că sunt proprietarii terenului revendicat în baza actului sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 (fila 13 dosar de fond) prin care numitele O.A. şi S.V. ar fi înstrăinat numiţilor I.I. şi I.M., soţi, antecesorii reclamanţilor, un imobil format din „corp de casă şi ocol de casă între vecinii .....". În înscris s-a mai menţionat că „întrucât azi nu se fac acte autentice, acest act se va face de îndată ce sfatul popular dă drumul la autorizaţii .....".
Au mai susţinut reclamanţii prin acţiunea introductivă de instanţă că acest înscris sub semnătură privată „a fost legalizat" de Judecătoria Buzău, printr-o sentinţă civilă din 2 octombrie 1992 (dosar nr. 5976/1992). Examinând această sentinţă civilă (fila 14 dosar de fond) se observă că instanţa, având în vedere acelaşi înscris, în temeiul art. 111 C. proc. civ., a admis acţiunea reclamanţilor şi a constatat că aceştia sunt proprietarii suprafeţei de 722 mp teren situat în Buzău.
La data când s-a încheiat actul sub semnătură privată erau în vigoare prevederile art. 11 din Decretul nr. 144/29 martie 1958 potrivit cărora „Înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor, comunelor reşedinţe de raioane, localităţilor balneo-climaterice şi a comunelor declarate centre muncitoreşti, precum şi a comunelor în care se vor dezvolta staţiuni balneo-climaterice şi centre muncitoreşti, se vor putea face numai cu autorizaţie prealabilă dată, în condiţiile prezentului decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare.
Actele de înstrăinare sau împărţeala terenurilor de mai sus se va face numai în formă autentică.
Înstrăinările sau împărţelile prevăzute în acest articol făcute fără respectarea cerinţelor prezentului decret, sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de Procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare şi de orice persoană interesată".
În temeiul dispoziţiei legale citate, în vigoare la data întocmirii actului, se constată că prin înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 autorii reclamanţilor nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului litigios, întrucât actul nu a fost precedat de obţinerea unei autorizaţii şi nici succedat de întocmirea lui în formă autentică, condiţie nu numai prevăzută de lege, dar şi de părţi în actul însuşi. Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 nu a produs un efect translativ de drept real, ci a generat doar o simplă obligaţie de a face referitoare la îndatorirea părţilor de a încheia, în viitor, un act autentic cu referire la teren, condiţie ce nu a fost îndeplinită.
Cât priveşte hotărârea dată de Judecătoria Buzău în temeiul art. 111 C. proc. civ. şi invocată ca atare de reclamanţi este de observat că acţiunea în constatare este aceea prin care partea urmăreşte să obţină, printr-o hotărâre judecătorească, constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cel care exercită o astfel de acţiune nu tinde ca pârâtul să fie obligat la executarea unei prestaţii, ci numai la constatarea de către instanţă a unor situaţii sau raporturi juridice. De aceea, hotărârea dată asupra unei asemenea acţiuni nu poate echivala cu un titlu de proprietate, după cum nu poate deveni titlu executoriu, neputând fi pusă în executare silită, cu atât mai mult cu cât, în speţă, hotărârea exhibată de reclamanţi nu a fost dată în contradictoriu cu persoanele ce s-au pretins vânzătoarele nemişcătorului.
Faţă de cele ce preced, şi care vor înlocui considerentele hotărârilor pronunţate în cauză, recursul declarat de reclamanţi se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.Ş. şi Z.E. împotriva deciziei nr. 901 din 21 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2204/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1784/2005. Civil. Stabilire competenta. Recurs → |
|---|
