ICCJ. Decizia nr. 2361/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2361
Dosar nr. 5014/200.
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la 9 mai 1996 reclamantul V.M.V., a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Bucureşti, SC A. SA şi D.G.F.P. reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, care a fost proprietatea tatălui său, W.E., decedat, şi trecut în proprietatea statului printr-un titlu ilegal.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 al Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţie.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 13814 din 19 noiembrie 1997 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor reprezentat prin D.G.F.P. şi Controlului Financiar sector 5 şi a fost respinsă acţiunea împotriva Consiliului local al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a motiva această hotărâre instanţa a reţinut că tatăl reclamantului a cumpărat un imobil în 1932 în str. B., ulterior str. Al. şi prin Decretul nr. 92/1950 acest imobil a fost naţionalizat.
S-a apreciat că Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu legal de preluare a proprietăţii în patrimoniul statului conform interpretării date de HG nr. 11/1997 art. 1 pct. 2, preluarea făcându-se cu respectarea dispoziţiilor art. II al Decretului nr. 92/1950, tatăl reclamantului fiind comerciant.
A fost respinsă acţiunea faţă de Ministerul Finanţelor în raport de dispoziţiile Legii nr. 69/1991 potrivit cărora statul îşi exercită drepturile patrimoniale prin consiliile locale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 438 din 23 februarie 1999, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 13894 din 19 noiembrie 1997.
S-a reţinut că tatăl reclamantului fiind comerciant făcea parte din categoria persoanelor vizate de măsura naţionalizării prevăzută de art. I din Decretul nr. 92/1950.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1889 din 23 septembrie 1999 a admis recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 438/1999 pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că deşi s-a dat cuvântul în apel numai asupra excepţiei de necompetenţă materială a instanţelor, cauza a fost soluţionată pe fond, fără ca instanţa să se pronunţe asupra excepţiei. S-a reţinut cât priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei că în acţiune nu s-a indicat valoarea imobilului cu privire la care s-a formulat o cerere de constatare a preluării nelegale în patrimoniul statului şi ca atare, judecătoria a fost legal sesizată ca primă instanţă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reinvestit cu rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 941/A din 21 martie 2000, a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei care a soluţionat în fond şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Rejudecând, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă 1946 din 20 decembrie 2001 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu apariţia, între timp, a Legii nr. 10/2001.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât reclamantul nu a dovedit că este fiul fostului proprietar al imobilului şi că ar fi acceptat în termen de 6 luni moştenirea acestuia.
În această fază procesuală a fost introdusă în cauză, V.E. soţia reclamantului, decedat la 16 decembrie 1999, în calitate de unică moştenitoare a acestuia.
V.E. a formulat la 14 iunie 2001 o completare de acţiune solicitând introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi, a chiriaşilor care au cumpărat apartamentele ocupate de ei pentru obligarea acestora, alături de Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i predea imobilul şi anume: V.M.A., ş.a.
M.I., decedat la 8 octombrie 1997, a fost înlocuit în proces de M.M.R. fiu şi S.M.M., fiică.
Împotriva sentinţei civile 1946/2001, reclamanta V.E., a formulat apel care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 336/A din 19 noiembrie 2002.
Instanţa de apel a reţinut că deşi reclamantul era decedat şi, potrivit art. 653 C. civ., moştenitor sezinar, trebuia să facă dovada acceptării succesiunii tatălui său, de la această dovadă art. 700 C. civ. nefăcând nici o excepţie.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi acceptat succesiunea soţului său, în termenul legal pentru a putea dobândi calitatea procesuală activă.
Împotriva acestei soluţii reclamanta V.(H.)E. în calitate de moştenitoare a soţului său a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Recursul a fost motivat, în fapt, în esenţă pe următoarele aspecte:
- actele efectuate în proces după data de 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului, de care nu a avut cunoştinţă avocatul reprezentant, sunt nule absolut în lumina art. 243 C. proc. civ.
- greşit s-a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active, în realitate din actul de deces rezultând că reclamantul este fiul lui E.V., de la care s-a făcut naţionalizarea imobilului revendicat;
- greşit s-a considerat că şi moştenitorii sezinari trebuie să facă dovada acceptării în termen a succesiunii fără să se indice vreun text în acest sens;
- deşi nu s-a pus în discuţie nici la fond nici în apel, instanţele au reţinut că V.E. nu a făcut dovada că a acceptat succesiunea soţului ei; Decizia a încălcat sub acest aspect art. 129 alin. C. proc. civ.
S-a solicitat desfiinţarea tuturor actelor procesuale făcute după 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului, cauza judecându-se în fond la data când reclamantul iniţial era decedat şi nu mai avea calitatea de parte în proces.
În fine, s-a mai solicitat trimiterea cauzei la tribunal pentru a se soluţiona şi problema competenţei materiale de judecare a cauzei.
În această fază a recursului s-a depus un certificat de deces pentru intervenientul N.A. decedat la 4 martie 2003, în locul acestuia fiind introduşi în cauză moştenitorii legali: N.V.S., fiu, N.I. soţie supravieţuitoare (aflată deja în proces), şi S.D., fiu, reprezentat de mama sa, N.I.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Calitatea procesuală activă a reclamantului a fost bine apreciată de instanţe că nu se regăseşte în persoana reclamantului şi nici în persoana continuatorului acestuia în proces, soţia supravieţuitoare.
Acţiunea în revendicare a fost introdusă de V.V. la 9 mai 1996. Cu actele de stare civilă s-a făcut dovada că reclamantul a fost fiul lui E. şi al E.I.
Instanţa care a soluţionat apelul nu mai reţine că reclamantul nu a făcut dovada că este fiul fostului proprietar, din contră sunt evocate actele de stare civilă în acest sens.
Soluţia de respingere a apelului s-a întemeiat însă pe împrejurarea că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât nu a făcut dovada că a acceptat în termen succesiunea tatălui său, decedat la 26 ianuarie 1966.
Instanţa de apel în mod corect a interpretat textele aplicabile din codul civil.
Nu se poate primi critica recurentei în sensul că moştenitorul sezinar este exceptat de la obligativitatea acceptării succesiunii, el fiind pus în posesie de drept potrivit art. 653 C. civ.
Este adevărat că potrivit art. 653 C. civ. „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea succesiunii din momentul morţii". Spre deosebire de aceştia, spune acelaşi articol în alin. (2), „ceilalţi intră în posesiunea succesiunii cu permisiunea justiţiei".
Articolul 686 C. civ. instituie regula potrivit căreia „nimeni nu e obligat de a face acceptarea unei succesiuni ce i se cuvine".
În acelaşi sens se exprimă şi art. 685 C. proc. civ. care spune că „succesiunea poate fi acceptată".
Pentru a fi succesor deci trebuie să fi acceptat succesiunea.
Art. 689 C. civ. indică modul în care se poate exprima acceptarea, fie expres, fie tacit şi se arată în ce constă o acceptare tacită sau expresă. Chiar şi în cazul acceptării tacite este necesar să se dovedească că a existat un act pe care n-ar putea să-l facă succesorul decât în calitate de erede (deci nu în virtutea gradului de rudenie care îi deschide vocaţia succesorală) dar care nu-l transformă automat în erede, în lipsa manifestării sale de voinţă. Textul articolului citat spune în mod explicit că acel act „lasă să se presupună neapărat intenţia sa de acceptare."
În sfârşit, dreptul succesoral român prevede, potrivit art. 700 C. civ., un termen de prescripţie pentru acceptarea succesiunii, 6 luni, termen socotit de la deschiderea succesiunii, moment indicat de art. 651 C. civ. ca fiind cel al morţii („succesiunile se deschid prin moarte").
Atât în apel cât şi în recurs, reclamantul V.V., a cărui acţiune a fost continuată după decesul său, de soţia sa E.V.H. a susţinut că nu trebuie să facă dovada acceptării, el fiind moştenitor sezinar.
Susţinerea este, cum s-a demonstrat mai sus, contrară textelor de lege indicate, în devoluţiunea succesorală existând două momente distincte, inconfundabile, primul al acceptării şi secundul al punerii în posesie.
Poziţia E.V.H. în proces este legală, în calitatea sa de unică moştenitoare a reclamantului decedat la 16 decembrie 1999. Din certificatul de căsătorie eliberat de autorităţile statului Israel şi transcris în România prin certificatul de căsătorie CD 247141 din 28 noiembrie 2003 rezultă că E.H. s-a căsătorit cu V.M.V. la Tel Aviv la 16 iunie 1999.
La 3 iunie 1999 reclamantul V.M.V. îi făcuse deja prietenei sale, care i-a devenit ulterior soţie, un testament prin care o instituie unica sa moştenitoare.
Cât priveşte critica sub aspectul nulităţii actelor de procedură încheiate după decesul reclamantului, cauza în fond fiind pronunţată faţă de o persoană decedată, nici aceasta nu se poate primi.
Acţiunea a fost introdusă de reclamant prin avocatul ales, cu delegaţie la dosar, la 9 mai 1996.
În faza rejudecării cauzei, urmare admiterii apelului şi trimiterii cauzei la Tribunalul Bucureşti, se produce decesul reclamantului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 12 august 2000.
Încheierea de şedinţă de la primul termen acordat în dosar, 5 octombrie 2000, consemnează că reclamantul a răspuns prin avocat, reprezentant care depusese un set de acte la dosar, şi între care se află, la fila 11, pe verso, în limba română certificatul de deces al lui V.M.V., act eliberat la 28 februarie 2000.
Cu toate acestea, avocatul, în calitate de reprezentant al reclamantului V.M.V. formulează o cerere de acordare a unui nou termen pentru imposibilitate de prezentare (fila 28 în acelaşi dosar). În dosar se mai dau două termene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului la 8 februarie 2001, iar la noul termen acordat în vederea discutării acestei excepţii, 22 martie 2001, avocatul reclamantului invocă decesul clientului său, indicând pe E.H. ca unică moştenitoare.
E.H. intervine în proces, având acelaşi avocat la 14 iunie 2001, printr-o cerere de modificare a acţiunii prin introducerea în proces a cumpărătorilor imobilului.
Hotărârea tribunalului care a rejudecat cauza în fond s-a pronunţat în contradictoriu cu V.E., nu cu M.V.V. iar apelul împotriva acestei sentinţe civile, nr. 1946 din 20 decembrie 2001, este declarat de soţia reclamantului, intervenită în proces.
Ca urmare nu se poate primi susţinerea din recurs în sensul că anunţarea decesului reclamantului s-a făcut cu întârziere din lipsa de informaţie a avocatului despre acest eveniment, clientul său fiind domiciliat în străinătate. Din expunerea mai sus amintită cât priveşte succesiunea în timp şi apariţia actelor şi lucrărilor în dosarul 4744/2000 rezultă cu prisosinţă contrariul. Instanţa a acordat termene în vederea discutării excepţiilor iar împrejurarea că reclamantul prin avocat nu s-a prezentat nu conduce la concluzia că instanţa a încălcat regulile stabilite de procedura civilă în art. 129 alin. (2) teza 2.
Nu rezultă nici că reclamantul prin soţia sa ar fi suferit vreo vătămare din anunţarea cu întârziere a decesului la dosar. Din contră excepţiile s-au discutat în prezenţa avocatului.
În altă ordine de idei, este de reţinut şi împrejurarea că potrivit adagiului nemo auditur propriam turpitudine suam alegans nu se poate invoca o nulitate determinată de propria culpă.
Pentru considerentele arătate recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.(H.)E. în reprezentarea soţului său V.M.W. decedat în timpul procesului, împotriva deciziei nr. 336/A din 19 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2444/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2279/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
