ICCJ. Decizia nr. 2386/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2386
Dosar nr. 38261/2/2005
Şedinţa publică din 15 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 243 din 20 februarie 2004 reclamanta C.R.D.L., R.M.D., R.E.M. şi R.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii Externe, să se constate că imobilul situat în Bucureşti, este deţinut de stat fără titlu valabil, că reclamanţii nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra imobilului şi să se dispună, în principal, restituirea în natură a acestuia, iar în subsidiar să fie obligat intimatul să emită Decizia de restituire.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în sector 1, compus din teren în suprafaţă de 760 mp şi construcţie, imobil ce a rezultat din parcelarea terenului dobândit de autorul lor A.I. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503 din 4 februarie 1919 încheiat la Tribunalul Ilfov.
Imobilul în cauză, se arată în continuare în motivarea cererii, a fost preluat de stat fără titlu în anul 1950 când autorii lor au fost evacuaţi forţat, fără nici o formalitate legală. Ulterior, în baza Decretului nr. 111/1951 s-a emis Decizia nr. 9262 din 29 aprilie 1953 care însă nu le-a fost comunicată, şi s-a întocmit un proces verbal de preluare a imobilului, cu nr. 81 din 15 februarie 1954 pe numele de R.H., persoană care nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
La data de 16 aprilie 2004 reclamanţii şi-au completat şi modificat acţiunea, solicitând să se constate că imobilul este deţinut de stat fără titlu, că nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari, că imobilul este deţinut de intimat fără titlu, să se dispună anularea deciziei nr. 19117 din 17 martie 2004 şi restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar să fie obligat pârâtul să emită o decizie care să cuprindă valoarea reală a acestuia.
În motivarea acestei cererii reclamanţi au arătat că prin Decizia emisă de intimat le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, stabilindu-se valoarea acestuia prin echivalent.
Printr-o nouă precizare a acţiunii făcută la data de 14 mai 2004 reclamanţii au solicitat, în subsidiar, să se dispună anularea deciziei şi să fie obligat intimatul să facă o ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 23 septembrie 2005 s-a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 19117 din 17 martie 2004 emisă de intimat s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, acordându-se măsuri reparatorii până la concurenţa sumei de 6.018.678.086 lei. Din raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală a rezultat că imobilul de la adresa din fosta str. D. nr. 6, în suprafaţă de 748,83 mp face corp comun cu imobilul din str. D. nr. 8, în prezent constituind complexul din str. D. nr. 6-8 cu o valoare de circulaţie de 11.547.785.308 lei.
Imobilul face parte dintre imobilele evidenţiate în art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind exceptate de la restituirea în natură potrivit art. 22 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 366/2002, de aprobare a OUG nr. 154/2001 şi completarea Legii nr. 1/1998, privind organizarea şi funcţionarea S.I.E., care prevede că „ terenurile şi clădirile unde îşi desfăşoară activitatea S.I.E sunt bunuri proprietate publică a statului".
Reclamanţii au atacat sentinţa pronunţată în cauză, intitulând calea de atac recurs, după cum s-a indicat în dispozitivul sentinţei, criticând totodată sentinţa sub acest aspect.
Acest incident de procedură a fost soluţionat prin încheierea din 4 mai 2006, curtea de apel apreciind că hotărârea este supusă apelului şi nu recursului, cum s-a indicat prin dispozitivul acesteia.
Pe fondul cauzei, apelanţii au susţinut că s-au încălcat prevederile art. 1 alin. (1) art. 2, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 referitoare la regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, că s-au aplicat greşit prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acest articol nefiind derogator de la Legea nr. 213/1998 care stabileşte care sunt imobilele care fac parte din domeniul public al statului, excluzând din cadrul acestora, prin dispoziţiile art. 6 imobilele preluate fără titlu valabil. S-a mai susţinut că s-au încălcat şi prevederile art. 26 alin. (4), art. 16 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 20 din Constituţia României.
Prin Decizia civilă nr. 143/A din 29 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului R.M.D., invocată din oficiu; s-a admis apelul declarat de apelanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I. şi s-a schimbat în tot sentinţa în sensul că: s-a respins contestaţia formulată de R.M.D. pentru lipsa calităţii procesuale active; s-a admis contestaţia formulată de ceilalţi contestatori, s-a anulat Decizia nr. 19117 din 17 martie 2003 emisă de intimat şi a fost obligat acesta din urmă să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în str. D. nr. 6, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 748,83 mp identificat prin raportul de expertiză efectuat la data de 24 iunie 2005 şi construcţia existentă pe acesta.
În motivarea deciziei pronunţate în apel se reţin, în esenţă, următoarele considerente.
Apelantul R.M.D. nu figurează nici în calitate de persoană care să fi formulat notificare în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu şi nici în Decizia contestată, astfel că acesta nu are calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că intimatul nu contestă dreptul de proprietate al autorilor apelanţilor asupra imobilului situat în str. D. nr. 6, imobil care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503/1919 figura iniţial pe str. V. nr. 3 şi D. nr. 4. La momentul actual, acest imobil face curte comună cu terenul din fosta proprietate situată în str. D. nr. 8, regăsindu-se la adresa din str. D. nr. b-8.
Instanţa de apel a reţinut că din analiza actelor de preluare, respectiv Decretul de expropriere nr. 440/1949 şi Decretul nr. 111/1951, se constată că acestea nu pot constitui un titlu valabil în înţelesul dat de dispoziţiile art. 6 alin. (29 din Legea nr. 213/1998 şi deci nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului, iar declararea imobilului de utilitate publică este lipsită de eficienţă juridică odată ce intrarea în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil.
S-a mai reţinut că principiul inclus în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este cel al restituirii în natură a imobilelor, indiferent în posesia cui se află în prezent, iar excepţiile de la acest principiu înscris în art. 9 sunt de strictă interpretare, în limitele dispoziţiilor pe care însăşi legea le conţine. În favoarea intimatului şi în considerarea destinaţiei speciale a imobilului, au fost edictate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind obligativitatea menţiunii afectaţiunii imobilului pe o perioadă determinată.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs ambele părţi.
Recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8,9 şi 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţin, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de apel porneşte de la o falsă premiză considerând relevantă pentru cauza de faţă stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului de proprietate al statului, deşi din însăşi titlul şi esenţa Legii nr. 10/2001 rezultă că legea califică toate preluările de imobile de către stat în perioada de referinţă, ca fiind preluări abuzive.
În acelaşi context, susţinerile contestatorilor cu privire la nevalabilitatea titlului de proprietate al statului sunt irelevante în soluţionarea cauzei, al cărui obiect îl constituie contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, şi nu revendicarea imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ.
Recurentul susţine că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil şi anume prin Decretul de expropriere nr. 440/1949. Contrar reţinerilor instanţei de apel, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine că, faţă de natura imobilului afectat unui serviciu public şi necesar siguranţei naţionale, este lipsită de utilitate calificarea preluării imobilului de către stat.
- Decizia este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Instanţa de apel avea obligaţia să dispună odată cu restituirea bunului şi menţinerea afectaţiunii acestuia, în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că imobilul în cauză, în suprafaţă de 760 mp şi construcţia aferentă din str. D. nr. 6 se află într-un obiectiv militar special în suprafaţă de 1575 mp, necesar securităţii naţionale, constituit într-un complex militar şi funcţional de clădiri, construcţii tehnice, racordării speciale şi reţele de utilităţi realizate din fonduri alocate de la bugetul de stat;
- Decizia recurată cuprinde motive contradictorii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se critică susţinerile instanţei de recurs, potrivit cărora „în raport de probele administrate nu sunt elemente pe baza cărora să se poată reţine incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta neputându-se face pe temeiul unei prezumţii cu referire la vechimea construcţiei şi la necesităţile specifice de dotare a unui imobil care să fie menit să servească interesele legate de destinaţia militară a acesteia". Recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea construcţiei pentru a se edifica în privinţa gradului de transformare a imobilului, având în vedere că actualul art. 19 alin. (1) preia vechea teză a art. 18 lit. c), iar norma metodologică din HG nr. 498/2003 referitoare la ceea ce înseamnă „imobil transformat" nu a fost modificată în ce priveşte „lucrările cu destinaţie militară ori pentru siguranţă naţională".
Se mai susţine că, faţă de situaţia reală din teren, trebuie aplicabile prevederile legale referitoare la modificările şi transformările imobilului prevăzute în vechea formulă a art. 18 pct. C, deşi acesta exclude, chiar şi în varianta actuală, art. 19 alin. (1), cerinţa transformării de 50% sau 100% a imobilelor care deservesc siguranţa naţională.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece plângerea făcută împotriva deciziei nr. 19117/2003 are natura unei veritabile căi de atac iar soluţia era aceea de a dispune restituirea în natură a imobilului şi nu de a anula Decizia şi a dispune obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de toate criticile formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate în sensul considerentelor ce succed.
Dispoziţiile unei legi se aplică unor împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
O asemenea cerinţă este cu atât mai imperativă în materia aplicării Legii nr. 10/2001, care presupune situaţii specifice pentru diferite cazuri în parte, cărora le sunt aplicabile anume prevederi ale acestei legi.
Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar reclamanţi au solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului situat în str. D. nr. 6, compus din teren în suprafaţă de 760 mp şi construcţie.
Prin Decizia civilă nr. 143/A/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, supusă recursului, a fost obligat intimatul să emită Decizia de restituire în natură a imobilului situat în str. D. nr. 6, compus din teren în suprafaţă de 748,83 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.D. şi construcţia existentă pe acesta, nefăcându-se nici o precizare în legătură cu această construcţie.
În faza judecării cauzei la instanţa de fond s-a efectuat o expertiză topografică cadastrală, reţinându-se că imobilul de la adresa din fosta str. D. nr. 6, în suprafaţă de 748,83 mp teren face corp comun cu imobilul din str. D. nr. 8, în prezent constituind complexul din str. D. nr. 6-8 şi are valoarea de circulaţie de 11.547.785.308 lei.
De menţionat că printr-o acţiune separată, ce a format obiectul dosarului nr. 242/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceiaşi reclamanţi au solicitat restituirea imobilului situat în str. D. nr. 8, format din teren în suprafaţă de 370 mp şi construcţie, acţiune aflată în curs de judecată.
Referitor la aceste imobile, prin adresa nr. 41204/11904 din 14 martie 2001 emisă de Primăria municipiului Bucureşti la solicitarea reclamanţilor., se comunica acestora că imobilul la care se referă actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2503 din 14 februarie 1919 este inclus în imobilul ce poartă numărul 6-8 str. D., sector 2, şi că în prezent, în evidenţele primăriei nu figurează numărul 6 str. D., ci numărul 6-8 str. D.
Faţă de situaţia specifică a imobilului în cauză era imperios necesară identificarea şi evaluarea construcţiei pentru care instanţa de apel a dispus a fi restituită în natură, ceea ce impunea efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea construcţii.
O asemenea probă se impunea a fi administrată şi pentru a se lămuri susţinerile intimatului privind afectaţiunea specială a imobilului, respectiv că se află într-un obiectiv militar special, şi determinarea gradului de transformare a acestuia după preluare, pentru a se putea aprecia asupra incidenţei prevederilor art. 16 şi art. 19 din Legea nr. 10/2001.
În sensul considerentelor expuse, Înalta Curte urmează a admite ambele recursuri declarate în cauză, a se casa Decizia pronunţată în apel cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea lămuririi aspectelor menţionate şi aplicarea normelor de drept corespunzătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Admite recursurile declarate de reclamantele C.R.D.L. şi R.I. şi pârâtul S.I.E. împotriva deciziei civile nr. 143/A din 29 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2429/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2350/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
