ICCJ. Decizia nr. 2516/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2516
Dosar nr. 32215/3/2005
Şedinţa publică din 21 martie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea notificată sub nr. 563/2001 al BEJ D., I. şi C., petentele N.F. şi T.P. au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul: construcţie şi 551 mp teren situat în str. S. nr. 117 B, imobil care a aparţinut autorului lor T.E., care l-a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 342239/1935 de secţia notarială a fostului Tribunal Ilfov şi de care a fost deposedat în mod abuziv de stat în anul 1984, invocând incidenţa dispoziţiei Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 4075 din 15 martie 2005 primarul municipiului Bucureşti a respins notificarea motivat de faptul că până la termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, petentele nu au depus acte care să ateste dreptul de proprietate al autorilor şi calitatea lor de moştenitoare.
Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2005 petentele au cerut anularea dispoziţiei, admiterea cererii şi acordarea de măsuri reparatori cu menţiunea că au depus, sub nr. 2184 din 19 octombrie 2001, actele solicitate de emitentul dispoziţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 13 martie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis cererea, a anulat dispoziţia mai sus arătată şi a obligat pe pârâtul Primăria municipiului Bucureşti să facă reclamantelor o ofertă de restituire prin echivalent, la valoarea de circulaţie, pentru imobilul compus din 535 mp teren şi 109,09 mp construcţie situat în Bucureşti.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantele au dovedit că autorul lor T.E. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu în baza contractului autentificat sub nr. 342239/1935 şi transcris sub nr. 212111/1935 de fostul Tribunal Ilfov iar cu certificatele de moştenitor nr. 1205 din 20 decembrie 1976 şi nr. 75 din 27 august 2001 calitatea lor de moştenitoare după defuncţii T.E. şi E.T.
Cum imobilul în litigiu, conform înscrisurilor existente la dosarul întocmit în baza notificării a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 45 din 3 februarie 1986 (poz.7 anexa 1) şi cum, ulterior, construcţia a fost demolată iar, în prezent, terenul este ocupat caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă, instanţa a apreciat că, în baza art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 pârâtul trebuie să ofere reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul municipiului Bucureşti susţinând că atâta timp cât reclamantele nu au depus înscrisurile care să le ateste calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubire în termenul de 18 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 sau până la data soluţionării notificării, aceste dovezi nu mai puteau fi prezentate instanţei de judecată, caz în care contestaţia formulată se impunea a fi respinsă.
Prin Decizia civilă nr. 565/A din 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că apărarea pârâtului nu poate fi primită întrucât entitatea deţinătoare are obligaţia de a verifica cererile care îi sunt notificate şi, chiar şi în ipoteza în care reclamantele nu ar fi ataşat notificării actele doveditoare, apelantul avea obligaţia să le solicite în măsura în care aprecia că îi sunt necesare în vederea fundamentării decizie emise.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul primarul Bucureşti invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reiterează apărarea potrivit căreia atâta timp cât reclamantele nu au prezentat în procedură administrativă actele doveditoare ale calităţii lor şi ale dreptului de proprietate dispoziţia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.
Apreciază recurenta că astfel de înscrisuri, potrivit art. 22 din lege, pot fi prezentate de persoana îndreptăţită numai în procedura administrativă, în faţa primarului şi în termenul prevăzut de lege, prelungit până la data de 1 iulie 2003, după această dată fiind decăzută din dreptul de a mai propune astfel de probe, caz în care, numai printr-o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale menţionate, instanţele de fond au primit şi au dat relevanţă juridică unor astfel de probe, cu consecinţa anulării dispoziţiei contestate.
Analizând criticile formulate de pârât, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 22 din legea menţionată, prezentarea de către persoana îndreptăţită a dovezilor cu privire la dreptul de proprietate se poate face numai în faza procedurii administrative şi numai până la termenul de 1 iulie 2003 prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar primirea unor astfel de dovezi este atributul exclusiv al primarului, ele neputând fi prezentate şi primite în faza jurisdicţională de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de primar.
Interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor legale menţionate este greşită.
Reglementarea prin legea specială a unei proceduri administrative a avut ca scop realizarea interesului urmărit de legiuitor, anume soluţionarea cu celeritate şi într-un termen rezonabil, eventual prin conciliere, a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite pentru bunurile de care au fost deposedate, în mod abuziv, de statul comunist, respectiv, repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciului suferit de acestea.
În scopul finalizării procedurii administrative într-un termen rezonabil legiuitorul a impus părţilor implicate îndeplinirea, în anumite termene, a unor obligaţii, printre care, pentru persoana îndreptăţită, a obligaţiei de a depune acte doveditoare ale dreptului său de proprietate iar, pentru unitatea deţinătoare a bunului, a obligaţiei de a răspunde, printr-o decizie sau dispoziţie cu privire la cererea care i-a fost notificată.
Pentru nerespectarea de către persoana îndreptăţită, în faza procedurii administrative, a obligaţiei de a depune astfel de acte legiuitorul nu a instituit vreo sancţiune, consecinţa firească a unei astfel de conduite adoptată în mod nejustificat de către persoana îndreptăţită atrăgând respingerea cererii.
În procedura administrativă, în soluţionarea cererilor, unitatea deţinătoare este însă în drept să aprecieze asupra caracterului nejustificat al persoanei îndreptăţite de a prezenta astfel de înscrisuri, ştiut fiind că, deşi constituie o probă exactă şi fidelă a raportului juridic pe care îl constată, înscrisurile, cu trecerea anilor, se degradează sau pot fi pierdute ori distruse. Totodată, unitatea deţinătoare este în drept să coroboreze acest fapt cu celelalte dovezi, inclusiv cu cele care atestă faptul preluării de către stat de bunului revendicat şi persoana care a fost deposedată, înscrisuri care, cum este şi cazul în speţa dedusă judecăţii, se găseau în posesia sa, având şi posibilitatea ca, în măsura în care existau neclarităţi, să convoace persoana îndreptăţită pentru a cere lămuriri şi a stabili împrejurările de fapt în care s-a realizat exproprierea.
În acest context al analizei, se impune a se observa că, în complinirea dificultăţii prezentării de către persoanele îndreptăţite a unor astfel de înscrisuri probatorii cu privire la raporturile juridice intervenite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau chiar anterior datei 6 martie 1945, ulterior, legiuitorul a statuat prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) (în redactarea actuală), că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
Totodată, este de menţionat că, în scopul evitării interpretări restrictive a dispoziţiei art. 22 din legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială), interpretare realizată şi invocată şi de către pârâtă, şi dată fiind dificultatea reală a procurării actelor doveditoare ale drepturilor pretinse, legiuitorul a adus amendamente şi acestei dispoziţii, mai întâi prelungind termenul de depunere a actelor pentru ca, mai apoi, să dispună, mod expres, că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (..) şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
Odată declanşată procedura judiciară cu privire la modul de soluţionare a unor astfel de cereri în procedura administrativă, judecătorul este în drept să verifice toate aspectele de fapt şi de drept ale pricinii şi să încuviinţeze ori, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., să ordone probatoriile pe care le găseşte necesare pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.
Aşa fiind, primirea de către judecător şi a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă reprezintă un exerciţiu firesc al atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege, caz în care criticile formulate de pârât cu privire la pretinsul exces de putere săvârşit de către judecătorii fondului, ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în actuala redactare a legii), nu pot fi primite.
Pentru considerentele de fapt arătate recursul dedus judecăţii de pârâtă se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziilor civile nr. 565 /A din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul să plătească intimatelor-contestatoare 700 lei cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2053/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
