ICCJ. Decizia nr. 2838/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2838
Dosar nr. 10801/3/2005
Şedinţa publică din 11 martie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 11 noiembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta I.L., a anulat dispoziţia nr. 121 din 1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. şi a obligat pârâta să emită dispoziţia de restituire în natură a apartamentului nr. 6, et. 2, corp A situat în imobilul din Bucureşti.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 121 din 1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. s-a respins notificarea reclamantei, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că reclamanta nu a depus actele din care să rezulte calitatea de persoană îndreptăţită şi situaţia imobilului.
S-a mai reţinut că într-un dosar anterior, ce a avut ca obiect revendicarea imobilului, a fost depusă o convenţie încheiată între succesorii lui G.I. şi constructorii S. şi D., conform căreia constructorii se obligau să transforme şi să repare parterul şi subsolul imobilului , iar succesorii lui I.G. să recunoască, în schimbul acestor lucrări, dreptul de proprietate al constructorilor asupra apartamentelor ce vor rezulta din împărţirea etajelor ce urmau să fie construite deasupra parterului, apartamente ce puteau fi vândute de către constructori chiar înainte de finalizarea construcţiei.
Din istoricul de rol depus la dosar a rezultat că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul 92/1950 de la succesorii lui G.I. şi de la încă două persoane. In prezent, imobilul se află în administrarea RA A.P.P.S.
În baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923, filele 93-95 ale dosarului de fond, G. şi G.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923 mp şi 35 mp situat în sos. B. nr. 21 lotul 163.
Din procesul verbal nr. 4771/1940 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, fila 146, reiese că a fost înscris, în favoarea numiţilor G. şi G.I., în indiviziune şi în părţi egale, dreptul de proprietate asupra imobilului din str. W. nr. 13 compus din subsol, parter, etaj şi mansardă edificat pe terenul cumpărat în anul 1923.
G.I., coproprietarul imobilului, a decedat la 19 decembrie 1940, conform extrasului depus la fila 103.
La data de 16 august 1946 G.I., M.J.I.B. şi N.I., moştenitorii defunctului, în calitate de coproprietari, au solicitat eliberarea unei autorizaţii de construcţie în vederea efectuării unor reparaţii capitale la imobilul sinistrat. La data de 7 noiembrie 1946 se eliberează autorizaţia de construcţie în care se menţionează că peste imobilul existent se va suprapune etajul trei, se vor face reparaţii la 12 camere incendiate pentru a fi aduse la starea iniţială şi se va executa un garaj.
În vederea lucrărilor de reparaţii s-a încheiat o convenţie între moştenitorii lui G.I. şi constructorii S. şi D.
În anul 1947, între G.I., soţia supravieţuitoare şi fii defunctului, M.I.I. şi N.I. s-a încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 34445 din 6 august 1945 în temeiul căruia N.I. dobândeşte nuda proprietate a imobilului, iar G.I. uzufructul acestuia.
Înscrisurile depuse de reclamantă în dovedirea calităţii de moştenitor îndeplinesc condiţiile de formă impuse de art. 22 pct. 2 din Normele Metodologice, fiind depuse acte de stare civilă legalizate.
Conform certificatului de moştenitor nr. 1735 din 23 octombrie 1991 eliberat de notariatul de Stat al sectorului 2, fila 136, reclamanta I.L. este unica moştenitoare, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului I.N.H., descendent de gradul I al defunctului I.G., conform certificatului de naştere depus la fila 138.
Legea 10/2001 nu impune persoanei îndreptăţite a dovedi calitatea tuturor moştenitorilor proprietarului iniţial, ci doar calitatea acesteia şi a autorilor săi. In cazul existenţei mai multor moştenitori, fiecare este ţinut a formula notificare, drepturile lor urmând a fi stabilite conform art. 4 din Legea 10/2001. Ca atare, nu prezintă relevanţă faptul că nu au fost depuse acte de stare civilă privind pe ceilalţi doi moştenitori.
S-a dovedit şi dreptul de proprietate al autorului G.I. asupra terenului, prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1923 şi asupra construcţiei, prin procesul verbal 4771/1940.
Imobilul iniţial nu a fost distrus, ci reparat şi supraetajat cu etajul 3, iar la data naţionalizării era compus din trei etaje. Apartamentul nr. 6, revendicat, se află la etajul 2 al imobilului. In ce priveşte acest apartament, expertiza efectuată în cauză a evidenţiat unele diferenţe în modul de compartimentare, faţă de planul iniţial, diferenţe apreciate ca nerelevante, întrucât, în decurs de 50 de ani apartamentul putea suferi multiple modificări.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta RA A.P.P.S. învederând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului şi nu a făcut dovada dreptului de proprietate conform art. 22 din Legea 10/2001.
La termenul din 19 iunie 2006 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interesul apelantei şi în interes propriu formulată de P.T.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat, prin Decizia nr. 66 A din 4 februarie 2008, reţinând că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1923 şi procesul verbal de înscriere în C.F. De altfel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 492 C. civ., care instituie o prezumţie relativă de proprietate asupra construcţiei.
Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lucrările de reparaţii au fost efectuate anterior naţionalizării imobilului, respectiv în perioada 1947-1950, iar clădirea existentă este identică cu cea autorizată a fi executată pe baza autorizaţiei de construire eliberată în anul 1946.
Faptul că o parte din imobil s-a edificat de Statul Român, care a efectuat unele reparaţii, nu s-a probat în cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. şi intervenientul P.T., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat de pârâtă s-a susţinut că reclamanta I.L. nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită şi identitatea între imobilul construit în anul 1923 şi cel existent în prezent, motiv pentru care este necesar a se efectua o nouă expertiză care să lămurească dacă autorii reclamantei au edificat imobilul şi care a fost momentul edificării acestuia.
Intervenientul P.T. a învederat în motivarea recursului că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, iar imobilul nu a fost edificat de autorii săi, ci de Statul Român.
Ambele recursuri conţin critici identice, astfel încât acestea vor fi analizate deopotrivă.
Recursurile nu sunt fondate.
Analizând criticile formulate de recurenţi s-a constatat că acestea vizează, în special, interpretarea eronată a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. De asemenea, recurenţii nu au indicat nici textul legal încălcat sau aplicat greşit de instanţa de apel.
Art. 23 al Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate se pot depune până la data soluţionării notificării.
Potrivit acestui articol, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei motivate, iar stabilirea momentului până la care persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare nu limitează posibilitatea instanţei, investită cu acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea 10/2001 de a soluţiona procesul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie recunoscut de art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În materia Legii 10/2001, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a statuat că proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, precum şi preluarea abuzivă a acestora, se poate realiza şi prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
Ca atare, în raport de exigenţele impuse în materia probaţiunii prin Legea 10/2001, dovada dreptului de proprietate a fost făcută de către reclamantă care a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923 prin care soţii I.G. şi G. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923,35 mp, procesul verbal din 20 mai 1940 întocmit în vederea înfiinţării cărţilor funciare, care face dovada proprietăţii asupra imobilului compus din teren şi construcţii, actele premergătoare obţinerii autorizaţiei din 1946 care atestă existenţa unei clădiri avariate ce urma să fie reparată şi supraetajată cu etajul trei, actul autentic de partaj voluntar din anul 1947 potrivit căruia I.N.H., fiul defunctului G.I. şi soţul reclamantei dobândeşte nuda proprietate asupra imobilului. Reclamanta a dovedit şi calitatea de moştenitoare, respectiv aceea de soţie supravieţuitoare a lui I.N.H., decedat la 16 iulie 1984, prin certificatul de moştenitor 1735 din 23 octombrie1991 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 2.
Pe baza acestor înscrisuri instanţa de apel a stabilit în mod corect că reclamanta I.L. a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii 10/2001, ca soţie supravieţuitoare a fiului proprietarilor tabulari ai imobilului.
Cât priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel edificat de autorii reclamantei expertiza efectuată în cauză a concluzionat că imobilul existent în prezent este acelaşi cu cel menţionat în autorizaţia de construcţie din anul 1946. Expertul a precizat că din măsurătorile efectuate au rezultat diferenţe nesemnificative între cotele măsurate şi cele din planurile din 1946, în concluzie, corpul de clădire în care este situat apartamentul nr. 6 are aceeaşi poziţionare înăuntrul terenului ca în planurile din 1946.
Din probele administrate a rezultat fără putinţă de tăgadă, că imobilul a fost reparat şi supraetajat cu etajul 3 de către autorii reclamantei, proprietarii acestuia, iar la data naţionalizării a fost preluat de stat în noua configuraţie. Nu se poate reţine că imobilul existent astăzi ar fi unul nou, edificat de stat, întrucât la dosar nu a fost depusă nici o probă în acest sens, respectiv vreo autorizaţie de construcţie a statului, devize de lucrări sau facturi aferente eventualelor materiale folosite.
Faţă de cele ce preced, recursurile se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. şi de intervenientul P.T. împotriva deciziei nr. 66 A din 4 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1428/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
