ICCJ. Decizia nr. 2870/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2870
Dosar nr. 26974/1/2005
nr. vechi 10512/2005
Şedinţa publică din 17 martie 2006
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1025 din 15 decembrie 2004 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta F.A.J.H.M. împotriva pârâtului Consiliul Judeţean Iaşi, a anulat dispoziţia nr. 65 din 3 martie 2004 emisă de pârât, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, compus din teren în suprafaţă de 10 000 mp şi construcţie şi a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 17 august 1935, V.A. a dobândit în proprietate, prin contract de vânzare-cumpărare, 5 hectare de teren, pe care se aflau diverşi pomi roditori, plantaţii de aproximativ 1 hectar de vie, casă, atenansă, edicurile viei şi recolta.
În perioada 1936-1937 pe acelaşi teren s-a edificat o construcţie, susţinerile reclamantei pe acest aspect fiind dovedite cu certificatul eliberat de Primăria comunei Bucium la data de 6 noiembrie 1945, precum şi prin aplicarea prezumţiei instituite de art. 492 C. civ. conform căreia construcţiile, plantaţiile şi lucrările efectuate pe un fond sunt socotite, dacă nu se dovedeşte contrariul, că au fost făcute de proprietarul terenului cu materialele sale.
Reclamanta este moştenitoarea numitei V.A., fapt dovedit cu certificatul de moştenitor nr. 1562 din 23 octombrie 1985, fiind descendentă de gradul I a defunctei.
În anul 1945 imobilul în litigiu a fost rechiziţionat temporar, proprietara pierzându-şi folosinţa bunului până la data de 3 noiembrie 1945.
După această dată, imobilul nu a mai fost restituit proprietarei, ceea ce nu poate reprezenta decât un abuz şi, în termenii legii, o preluare abuzivă, în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
În drept, tribunalul şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi a mai reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 din aceeaşi lege, deoarece acesta are în vedere numai imobilele preluate cu titlu valabil, iar potrivit art. 16 alin. (4) imobilele preluate fără titlu valabil sunt expres excluse.
Prin Decizia civilă nr. 383 din 22 iunie 2005 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta (...)
Din faptul că legiuitorul foloseşte sintagma „acte doveditoare" curtea a tras concluzia că „singurul mijloc de probă a dreptului de proprietate avut anterior de persoana îndreptăţită este proba cu acte".
Potrivit dreptului comun, proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, terenuri şi construcţii, se face prin exhibarea unui titlu juridic din partea titularului, care poate fi un act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv sau declarativ de proprietate.
Or, cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului construit, certificatul nr. 4991 din 6 noiembrie 1945 emis de Primăria Bucium neputând fi inclus în categoria actelor doveditoare.
Pe parcursul procesului a decedat reclamanta, judecata fiind continuată de moştenitoarea acesteia F.I.L., care a şi declarat recurs împotriva deciziei, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, recurenta arată că a făcut dovada cu acte că autoarea sa a dobândit în proprietate suprafaţa de 5 hectare de teren, depunând în acest sens contractul de vindere-cumpărare nr. 2695/1935.
Faptul că imobilul compus din 12 camere şi dependinţe a aparţinut tot autoarei sale este dovedit chiar de amplasamentul acestuia pe terenul dobândit prin cumpărare.
Pârâtul nu a reuşit să răstoarne prezumţia instituită de art. 492 C. civ., care este confirmată de actele depuse la dosar de reclamantă, din care reiese că pentru această construcţie autoarea sa a plătit impozit.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel, respingând în totalitate acţiunea, a privat-o pe reclamantă şi de terenul aferent construcţiei, pentru care i s-a recunoscut dreptul de proprietate.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, invocând nulitatea cererii de recurs pentru lipsa menţiunii referitoare la denumirea şi sediul său, iar în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că din întreg probatoriul administrat nu rezultă că imobilul Casa de Oaspeţi Bucium a aparţinut autoarei reclamantei, ci doar faptul că aceasta a avut în proprietate o suprafaţă de teren şi o clădire cu atenanse, neidentificată, de-a lungul şoselei Iaşi-Poieni, în cartierul Bucium.
Excepţia nulităţii cererii de recurs este nefondată.
Astfel, nulitatea prevăzută de art. 3021 C. proc. civ. pentru lipsa din cererea de recurs a menţiunilor referitoare la numele sau domiciliul părţilor este relativă şi expresă. Fiind relativă, se poate acoperi şi fiind expresă, vătămarea se presupune produsă până la proba contrară.
În speţă, dovada că intimatului nu i s-a produs nici o vătămare rezidă în aceea că, indicându-se de către recurentă Decizia atacată şi ataşându-se dosarul instanţei de apel, intimatul a fost identificat, legal citat şi, înştiinţat fiind de judecata recursului, a putut depune la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi cu încălcarea art. 492 C. civ.
În ceea ce priveşte terenul solicitat de reclamantă, dreptul de proprietate a fost dovedit chiar printr-unul din mijloacele de probă pe care instanţa de apel le consideră singurele apte să facă o atare dovadă, şi anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2965 la dat de 17 august 1935 de fostul Tribunal Judeţean Iaşi, secţia a III-a, depus în copie la dosar.
Întrucât cu privire la teren reclamanta a ataşat notificării actul doveditor al dreptului de proprietate al autoarei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind pronunţată cu încălcarea textului de lege menţionat.
În ceea ce priveşte construcţia compusă din 12 camere şi dependinţe, reclamanta nu a putut prezenta un act constitutiv sau declarativ de drepturi, aşa cum pretinde instanţa de apel, care interpretează dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca restrângând posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate la proba cu înscrisuri.
O astfel de interpretare nu poate fi primită, deoarece ar însemna că de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială pot beneficia numai acele persoane care au dobândit proprietatea în temeiul unui asemenea act.
În realitate, textul de lege menţionat face referire la dovezile care pot însoţi notificarea în materialitatea sa şi nu poate aduce atingere altor texte de lege care reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
Cum reclamanta a pretins că autoarea sa a edificat construcţia pe terenul cumpărat în anul 1935, cum construcţia este amplasată pe acest teren, iar pârâtul nu a făcut vreo dovadă contrară, în mod legal prima instanţă a reţinut că proprietatea asupra construcţiei a fost dobândită prin accesiune, conform art. 492 C. civ. şi că moştenitoarea proprietarei iniţiale este îndreptăţită la restituirea în natură a întregului imobil, compus din teren şi construcţie, conform art. 2, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 alin. (3) din aceeaşi lege, invocate de pârât în apel, acestea nu pot fi aplicate în speţă, deoarece în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia prin supraetajarea construcţiei a rezultat un imobil nou nu s-a administrat nici o dovadă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de F.I.L. împotriva deciziei civile nr. 383 din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, casează Decizia recurată şi respinge ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1025 din 15 decembrie 2004 a Tribunalului Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3165/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2863/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
