ICCJ. Decizia nr. 3166/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3166
Dosar nr. 22.655/2/2005
Şedinţa publică din 19 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 934/2003, reclamanţii S.A., S.L., T.C.M., B.M.M. şi B.I.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, solicitând obligarea acestuia să înregistreze notificarea prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, şi ca această notificare să se soluţioneze în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispunându-se repunerea petenţilor în termenul de formulare a notificării.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor şi a fost dobândit prin act de vânzare cumpărare în anul 1944, iar în perioada în care autorul lor E.G. se afla în închisoare, imobilul a trecut în proprietatea statului printr-un ordin M.A.I., pe motiv că fusese părăsit de proprietari, iar ceilalţi membri ai familiei au fost evacuaţi forţat din locuinţă.
Reclamanţii au arătat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, le-a fost respinsă de Primăria Municipiului Bucureşti, pe motiv că a fost depăşit termenul de depunere a notificărilor prevăzut de art. 21 alin. (5) din susamintita lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 304 din 20 martie 2003, a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001 şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că petiţionarii nu s-au încadrat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 109/2001, notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti fiind înregistrată la 24 decembrie 2002.
Tribunalul a reţinut că termenul prevăzut de articolul susmenţionat este un termen de decădere.
Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 477 din 6 noiembrie 2003, a respins apelul ca nefondat.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 496 din 26 ianuarie 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia atacată a fost casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Rejudecând apelul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1460 din 9 noiembrie 2005, l-a respins ca nefondat.
Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond în mod corect nu a repus în termenul de formulare a notificării pe reclamanţi, reţinând că motivele invocate de ei sunt neîntemeiate.
De asemenea, s-a reţinut faptul că termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, care a fost prelungit succesiv prin OG nr. 109/2001 şi 145/2001 este un termen de decădere şi nu de prescripţie.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii au arătat în esenţă, că instanţa de apel a analizat doar două dintre cele cinci motive de apel invocate, iar cu privire la acestea a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a legii, iar toate celelalte critici şi interpretări au fost considerate „simple speculaţii făcute de apelanţi".
Recursul se va admite pentru argumentele ce succed.
Prin motivele de apel formulate, reclamanţii au invocat şi următoarele: faptul că instituţia decăderii nu se poate aplica dreptului de proprietate, altfel spus că nimeni nu poate fi decăzut din dreptul de proprietate, faptul că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar trebui interpretat în sensul că dispune doar pierderea dreptului de a acţiona în justiţie pentru măsuri reparatorii, deci numai dreptul la acţiune în justiţie, nu şi dreptul de a te adresa pe cale necontencioasă în procedura administrativă a notificării, faptul că nici o prevedere legală nu instituie sancţiunea decăderii din drept (în speţă din dreptul de proprietate), deci s-a aplicat o sancţiune neprevăzută în lege, iar sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ocroteşte un interes privat, putând fi invocată doar de pârâtă la primul termen.
Într-adevăr, analizând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel nu le-a analizat, calificându-le simple speculaţii făcute de apelanţi.
Refuzând, practic, să se pronunţe asupra acestor motive, instanţa de apel a dat o hotărâre nelegală.
O instanţă de apel nu are dreptul legal de a califica un motiv de apel decât ca fiind întemeiat sau neîntemeiat.
Orice altă calificare, urmată de necercetarea acestor motive, tocmai datorată calificării date, echivalează cu nesoluţionarea apelului.
Prin urmare, în speţă se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, care urmează a analiza şi a se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate în apel, ocazie cu care se vor avea în vedere şi argumentele invocate prin motivele de recurs, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de S.A., S.L., T.M., B.M. şi B.S. împotriva deciziei nr. 1460 din 9 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3406/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3165/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
