ICCJ. Decizia nr. 3343/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3343
Dosar nr. 1623/3/2005
Şedinţa publică din 25 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 11 ianuarie 2005 reclamanţii L.I.M.D. şi L.F.I.M. (căsătorită B.) au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria municipiului Bucureşti, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin modalitatea notificării prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001;
- Obligarea pârâţilor la restituirea în natură a apartamentului nr. 9 situat în Bucureşti, compus din 4 camere şi dependinţe, iar în cazul imposibilităţii restituirii în natură s-a cerut restituirea prin echivalent bănesc sau acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că potrivit certificatului de moştenitor nr. 47 din 4 mai 2001 eliberat de B.N.P. I.T. sunt succesorii (nepoţi de frate predecedat) ai defunctei M.V. (fostă L.), decedată la data de 15 decembrie 1986 în New York SUA, care, la rându-i, a fost unica moştenitoare a defunctului M.S.. Faţă de locul îndepărtat al decesului autoarei lor, în condiţiile în care certificatul de moştenitor a fost întocmit în România, dar şi ca urmare a calităţii acestora de moştenitori prin reprezentare ai unui frate al defunctei, la data întocmirii certificatului de moştenitor nu au putut fi identificate toate bunurile ce formau masa succesorală, întrucât, în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, nu cunoşteau împrejurarea că acesta a aparţinut defunctei.
Numai la data de 16 iunie 2004, rudele din SUA ale reclamanţilor, ce au cunoscut-o pe defunctă, le-au transmis acestora o scrisoare, însoţită de o declaraţie a defunctei dată la 4 iunie 1968 la New York, prin care îi înştiinţau despre faptul deţinerii în proprietate a imobilului în litigiu, care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Urmare a acestei informaţii, reclamanţii au început demersurile pentru obţinerea istoricului de rol al imobilului şi datele de la Arhiva Naţională în sensul că autorii lor au fost proprietarii imobilului, întocmind notificarea nr. 1523/2004 în sensul restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001.
Deşi reclamanţii au solicitat primăriei, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., să procedeze la repunerea lor în termenul de formulare a notificării, prin adresa nr. 418750 din 6 decembrie 2004, cererea le-a fost respinsă cu motivarea că notificarea a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În aceste condiţiuni, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună, pe cale judiciară, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin modalitatea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi apoi să se dispună restituirea în natură a imobilului.
În justificarea solicitării de restituire a imobilului reclamanţii au arătat că bunul a aparţinut lui M.S., naţionalizat fiind în baza Decretului nr. 92/1950, fostul proprietar fiind succedat de M.V., soţie supravieţuitoare, a cărei unici moştenitori sunt reclamanţii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 86 din 17 ianuarie 2006, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a dispus repunerea acestora în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma defunctei M.V. (fostă L.) în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
A fost obligat pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti în cuantum de 3.791.299.389 lei reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 9 situat în Bucureşti, sectorul 1.
A fost respinsă cererea reclamanţilor pentru restituirea în natură a apartamentului, ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea faţă de pârâta Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut şi motivat că cererea privind repunerea reclamanţilor în dreptul de acceptare a moştenirii, exclusiv cu referire la imobilul în cauză, este întemeiată deoarece s-a făcut dovada că reclamanţii, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor, nu au putut afla după decesul autorilor, despre existenţa în patrimoniul acestora, a imobilului revendicat, pentru a putea formula notificarea în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe interpretarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 103 C. proc. civ., iar „termenul de depunere a notificării este într-adevăr un termen de decădere procedural (iar nu substanţial) căruia îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.".
Cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă, deoarece aşa cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare nr. 1295/1997, nr. 148/1999 şi nr. 1283/1997, imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar faţă de prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în aceste cazuri, persoanelor îndreptăţite le vor fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 477 din 27 octombrie 2006, a completat hotărârea Tribunalului Bucureşti în sensul că a dispus trimiterea dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor propuse, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii bine au fost repuşi în termenul de depunere a notificării, însă ei nu pot primi despăgubiri băneşti, ci măsurile reparatorii se vor acorda în forma şi în procedura prevăzută de art. 13 şi art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii L.I.M.D. şi L.F.I.M. care au susţinut, în esenţă, că modalitatea de reparaţie stabilită prin hotărârea atacată nu reprezintă o reparaţie conformă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, că se violează, în fapt, dispoziţiile acestei convenţii, impunându-se astfel acordarea de despăgubiri băneşti pentru bunul ce nu poate fi restituit în natură, recurenţii făcând trimitere în motivele de casare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazuri similare.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. „în cazurile prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".
Legea nr. 10/2001 instituie o astfel de procedură prealabilă ce este iniţiată de notificarea pe care persoana îndreptăţită trebuie să o trimită persoanei juridice deţinătoare a imobilului, în termenele şi condiţiile stipulate de acest act normativ.
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 22 alin. (1) după republicare] „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".
Termenul de 6 luni prevăzut de textul citat a fost prelungit, succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001. Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, reclamanţii puteau formula notificarea până la data de 14 februarie 2002, inclusiv, iar nici o lege ulterioară nu a prelungit acest termen.
Potrivit art. 21 alin. (5) [(devenit, după modificare, art. 22 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001 „nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa română au fost şi sunt unanime că termenul de 12 luni instituit de legislator este unul de decădere, ca sancţiune de drept material, şi are drept consecinţă stingerea dreptului la restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor. Acest termen fiind unul de decădere, el a curs ireversibil pentru reclamanţi, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau de repunere în termen, cum este cazul termenelor procesuale ori a celor de prescripţie extinctivă.
Cum, în cauză, reclamanţii au notificat persoana juridică deţinătoare sub nr. 1523 din 30 iunie 2004 (fila 6 dosar fond), aşa cum au susţinut şi prin acţiune, deci peste termenul defipt de legiuitor, ei au fost decăzuţi din dreptul de a cere măsuri reparatorii, sub orice formă, pentru apartamentul nr. 9 din Bucureşti, şi întrucât nu operează repunerea în termen, cu încălcarea legii instanţele au admis acţiunea reclamanţilor, recunoscându-le dreptul la măsuri reparatorii pentru acest imobil.
De altfel, instanţele au făcut o gravă şi nepermisă confuzie între două noţiuni: aceea a repunerii în termenul de acceptare a succesiunii defunctei M.V. şi aceea a repunerii în termenul de introducere a notificării (ultima, pe care legea nu o agreează, din contra, o interzice).
Fiind în posesia unui certificat de moştenitor (fila 10 dosar de fond) după defuncţii proprietari M.S. şi M.V. reclamanţii fac dovada, în temeiul acestui act, că sunt moştenitori acceptanţi ai celor doi defuncţi autori (pentru toate bunurile pe care aceştia le-au avut în patrimoniu, indiferent dacă au fost ori nu menţionate în certificatul de moştenitor), astfel că era inutil şi de neadmis să se adreseze justiţiei pentru ca, pe această cale, să fie repuşi în termenul de acceptare a unei succesiuni, pe care tot ei, în procedura graţioasă, o acceptaseră deja (qui heres, semper heres, cine acceptă, o face pentru totdeauna). Numai că procedura judiciară a fost doar un subterfugiu pentru ca prin intermediul şi la adăpostul ei, reclamanţii să acceadă, disimulat, la un beneficiu nepermis, acela de a fi repuşi în termenul de notificare, pe care legea îl interzice.
Dar instanţa de casare a fost investită doar cu recursul reclamanţilor.
Potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ. „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată", iar în conformitate cu art. 316 din acelaşi cod „dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol".
Partea a doua a textului art. 296 C. proc. civ. consacră principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria sa cale de atac, care este, dealtfel, una din regulile comune şi general valabile privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac.
Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată, caz în care instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât aceea stabilită prin hotărârea atacată. Principiul discutat îşi găseşte aplicaţiunea în cazul tuturor căilor de atac ce pot fi exercitate de părţi, de reformare sau de retractare, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire, deoarece raţiunea ce justifică aplicarea principiului rămâne aceeaşi în cazul tuturor căilor de atac.
În conflictul ce se poate ivi, uneori, între o hotărâre ce violează legea, cum este cazul în speţă şi principiul non reformatio in pejus, legiuitorul, din considerente de echitate şi de justiţie, a înţeles să recunoască prevalenţa celui din urmă, întrucât, prin înlăturarea temerii ca părţii să i se poată crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, s-a preferat exerciţiul liber al acestei căi, ca drept procedural fundamental.
Pe cale de consecinţă, chiar dacă prin hotărârile atacate s-au încălcat prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât instanţa de casare este confruntată numai cu recursul reclamanţilor, în temeiul principiului enunţat, aceste hotărâri nu pot fi reformate, situaţie în care recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii L.I.M.D. şi L.F.I.M. împotriva deciziei nr. 477 din 27 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 346/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 323/2005. Civil → |
|---|
