ICCJ. Decizia nr. 335/2005. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 335.
Dosar nr. 27344/1/2005
Nr. vechi 10882/200.
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta C.X. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3727 din 2 septembrie 2003, să oblige pe pârâtă la retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, (teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie), expropriat prin Decretul nr. 117/1985.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta a arătat că de la data de la care a devenit proprietar al imobilului (prin succesiune) a avut asupra acestuia o posesie neîntreruptă până în prezent, lucrările de sistematizare pentru care a fost emis decretul de expropriere nefiind efectuate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acţiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală, în speţă Legea nr. 33/1994, reclamanta nu este îndreptăţită să aleagă calea dreptului comun pentru valorificarea pretenţiilor pe care le are asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind obligată să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data înregistrării acţiunii), fiind exclus dreptul acesteia de a opta pentru o altă cale procedurală.
Prin Decizia civilă nr. 547 din 5 aprilie 2004, pronunţată în dosarul nr. 138/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiţând apelul declarat de reclamantă a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru soluţionarea în fond, considerând că art. 35 din Legea nr. 33/1994 „se aplică acţiunii în revendicare formulată de reclamant şi nu prevederile Legii nr. 10/2001, cum greşit a stabilit instanţa de fond".
Evocând fondul, după anulare, prin Decizia civilă nr. 1232 din 27 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2322/2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 160 mp liber şi construcţia de 18,55 mp aflată pe teren, identificate conform raportului de expertiză întocmit de inginer I.B., raport omologat de instanţă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa a reţinut din analiza probelor administrate (înscrisuri şi expertiză topometrică) că reclamanta a figurat ca titular de rol fiscal şi după emiterea decretului de expropriere, că terenul este parţial liber, neafectat de detalii de sistematizare, cu excepţia unei suprafeţe de 40 mp aferentă construcţiei blocului C3 şi că imobilul construcţie nu a fost demolat. De asemenea, s-a reţinut că reclamanta nu a încasat despăgubiri.
Împotriva deciziei nr. 1232 din 27 iunie 2005, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, criticând-o în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
În mod greşit curtea de apel a admis în parte cererea, după evocarea fondului, pe considerentul că nu s-a utilizat întreg imobilul expropriat pentru realizarea obiectivului de utilitate publică în vederea căruia s-au emis actele de expropriere; nu se poate reţine o astfel de motivare, întrucât exproprierea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 33/1994, imobilului fiindu-i aplicabilă legislaţia anterioară decretului de expropriere, care prevedea doar condiţia unor prealabile şi drepte despăgubiri.
La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuţia părţii prezente excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de retrocedare în temeiul Legii nr. 33/1994 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Examinând recursul în limitele în care a fost declarat, Curtea apreciază, în majoritate, că acesta nu este fondat.
Motivul de ordine publică privind inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994, nu poate fi invocat din oficiu, în condiţiile în care hotărârea judecătorească prin care această excepţie, reţinută în primă instanţă, a fost respinsă, cu consecinţa admiterii apelului formulat de reclamantă, a anulării sentinţei şi a reţinerii cauzei pentru evocarea fondului, nu a fost recurată de pârâtă, recursul fiind exercitat exclusiv împotriva deciziei nr. 1232 din 27 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti.
Art. 255 C. proc. civ. distinge între două categorii de hotărâri; în prima categorie intră hotărârile prin care se finalizează judecata în primă instanţă (sentinţe) şi hotărârile prin care se soluţionează o cale ordinară sau extraordinară de atac (decizii).
Cealaltă categorie vizează hotărârile date de instanţă în cursul judecăţii, respectiv încheierile.
Conform dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date în apel".
În condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei de anulare a sentinţei) instanţa de apel sesizată împotriva unei sentinţe prin care prima instanţă a respins acţiunea fără a cerceta fondul, avea posibilitatea de a pronunţa două hotărâri: o hotărâre prin care să fie admis apelul şi anulată sentinţa şi o hotărâre ulterioară asupra fondului, fiecare dintre ele susceptibilă de recurs.
O asemenea interpretare este impusă din modul în care era redactat textul legal analizat: „În cazul în care prima instanţă a respins sau anulat cererea (...) şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca (la o dată ulterioară) şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă".
În acest context este evident că hotărârea prin care instanţa de apel a admis apelul şi a anulat sentinţa este o decizie prin care a fost soluţionat apelul, în sensul prevăzut de art. 255 C. proc. civ.
Chiar dacă, din considerente apreciate ca fiind determinate de necesitatea asigurării judecării cauzelor cu celeritate, în practica instanţei supreme s-a stabilit că asemenea hotărâri (denumite decizii „intermediare") nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs decât odată cu hotărârea ulterioară, prin care se evocă fondul cauzei, fiind vorba de decizii date în apel, nu pot fi asimilate (în lipsa unor dispoziţii exprese) cu încheierile premergătoare „absorbite" în hotărârea de fond recurată, pentru ca, în interpretarea dispoziţiilor art. 316 şi art. 299 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., să se admită opinia conform căreia recursul se socoteşte făcut şi împotriva acestora.
Indiferent de data de la care se socoteşte că începe să curgă termenul de recurs, dacă împotriva deciziei prin care, admiţându-se apelul, a fost anulată sentinţa primei instanţe nu s-a exercitat calea de atac a recursului cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. (introdus prin art. I pct. 9 din OUG nr. 58/2003 şi modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004), conform dispoziţiilor art. 377 alin. (3) C. proc. civ., această hotărâre devine irevocabilă.
Or, în prezentul litigiu, Decizia civilă nr. 547 din 5 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost recurată, intrând în puterea lucrului judecat soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive.
Cu privire la motivul de recurs invocat de pârât în temeiul art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta nu este întemeiat.
Situaţia reglementată prin art. 35 din Legea nr. 33/1994 are în vedere efectele nefinalizate după emiterea actelor de expropriere întemeiate pe dispoziţii legale anterioare, efecte guvernate de dispoziţiile legii noi, conform principiului aplicării imediate a legii noi.
Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, cu privire la care nu s-a realizat scopul exproprierii şi nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, a fost de altfel confirmată şi prin Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, pronunţată în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie.
Pentru considerentele prezentate în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în majoritate, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate, respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1232 din 27 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr.c2382/2004.
Cu opinia separată a d-nului judecător, în sensul admiterii recursului declarat de pârât, casării deciziilor nr. 1232 din 27 iunie 2005 şi nr. 547 din 5 aprilie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi menţinerii sentinţei nr. 979 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2006.
Cu opinia separată a d-lui judecăto.
Opinie separată
Subsemnatul, membru al completului de judecată, consider că recursul pârâtului trebuia admis, cu consecinţa casării celor două decizii date în apel şi a menţinerii sentinţei Tribunalului Bucureşti, în temeiul considerentelor care succed:
În speţă, la data de 2 septembrie 2003, reclamanta C.X. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să-i retrocedeze imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţii şi teren, nemişcător preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 117/1985 emis de fostul Consiliu de Stat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă cu motivarea că acţiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că reclamanta nu a urmat procedura specială, obligatorie, instituită de acest act normativ şi că este exclus dreptul acesteia de a opta pentru o altă cale procedurală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004, a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa Tribunalului Bucureşti şi a reţinut cauza pentru soluţionare în fond.
Evocând ulterior fondul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1232 din 27 iunie 2005, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârât să-i retrocedeze imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică imobiliară.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, în termen legal, a exercitat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
La data când a fost pronunţată Decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004 de către Curtea de Apel Bucureşti, textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. avea următoarea redactare: „În cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă".
Evocarea fondului şi judecarea procesului se realizau în înţelesul devolutiv specific căii ordinare de atac a apelului, şi, atât timp cât judecata nu a fost finalizată, prin hotărâre definitivă, la care se referau prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 138/2000, nu putea fi exercitată calea de ataca a recursului.
Într-o atare situaţie, jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că Decizia prin care a fost anulată sentinţa apelată şi a fost reţinută cauza de către instanţa de apel pentru judecata în fond, avea caracterul unei hotărâri care nu era susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finaliza judecata în apel.
Împrejurarea că pârâtul a menţionat că a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a finalizat judecata în apel, fără a afirma expres şi formal că recursul său vizează şi Decizia intermediară prin care s-a anulat sentinţa primei instanţe, nu înseamnă că această hotărâre scapă controlului judiciar, deoarece, pe de o altă parte, Decizia intermediară, prin natura ei, nu era susceptibilă de recurs, iar pe de altă parte, judecata în apel forma un tot unitar, un ansamblu, impus de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac.
Pe cale de consecinţă, în recurs, chiar într-unul nemotivat, dar declarat în termen, se putea şi trebuia analizat modul în care instanţa de apel a tratat chestiunea admisibilităţii acţiunii promovată de reclamantă pentru că problematica admisibilităţii demersului judiciar reprezintă un aspect ce interesează ordinea de drept, aplicarea legilor în timp, precum şi respectarea procedurilor impuse imperativ de legislator, de la care nici părţile şi nici organele judiciare nu pot deroga prin demersuri ori interpretări contrare.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii, inclusiv restituirea imobilului în natură, numai în condiţiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) acţiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deţinătoare a bunului, în condiţiile dreptului comun, nu mai poate fi folosită, întrucât persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să recurgă la procedura prealabilă prevăzută imperativ de noua lege.
Deoarece, în cauză, reclamanta a promovat acţiunea direct în justiţie la data de 2 septembrie 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu a urmat procedura administrativ-prealabilă prevăzută de noua lege şi, întrucât, prin demersul judiciar întreprins s-a urmărit şi realizat eludarea acestor dispoziţii legale, sunt de părere că recursul pârâtului trebuia admis, casate cele două decizii date în apel şi menţinută sentinţa tribunalului prin care s-au respectat principiile enunţate.
Judecător.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3651/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2705/2005. Civil → |
|---|
