ICCJ. Decizia nr. 339/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 339.
Dosar nr. 30375/3/2005
Şedinţa publică din 29 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4458 din 6 septembrie 2005 reclamanţii C.M. şi M.C. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primarul General solicitând ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură şi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti sector 1.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autorului S.P., proprietarul imobilului situat în prezent în Bucureşti, că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 însă pârâtul nu a răspuns notificării.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Economiei şi Finanţelor , solicitând obligarea ambilor pârâţi la restituirea prin echivalent bănesc a imobilului, teren şi construcţie, în cuantum de 1.336.906,7 lei noi.
Prin sentinţa civilă nr. 342 din 2 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă acţiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a fost obligat acesta să emită dispoziţie de restituire prin echivalent pentru imobilul teren situat în Bucureşti, în suprafaţă de 600 mp şi construcţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul, i se oferă restituirea prin echivalent ori i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie motivată, iar pe de altă parte că imobilul în discuţie nu poate fi restituit în natură, astfel încât reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în condiţiile art. 10 pct. 6, 7 şi 8 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi reclamanţii.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a criticat sentinţa în sensul greşitei interpretări a prevederilor art. 22 şi art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării, iar pe de altă parte dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor poate fi dovedită numai cu înscrisuri, termenul de 60 de zile prevăzut de lege începând să curgă numai după completarea dosarelor de notificare.
Apelanţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 şi cu Normele Metodologice, acest minister este cel care reprezintă Statul Român în vederea acordării de despăgubiri, iar pe de altă parte că ei au solicitat plata sumei de 1.336.906,7 RON şi emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 209 A din 18 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate în cauză.
În motivarea acestei decizii s-au reţinut, în esenţă, următoarele: referitor la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, caracterul imperativ al termenului de 60 de zile şi faptul că în cauză nu pot opera dispoziţiile legale privind prorogarea acestuia faţă de situaţia că unitatea notificată nu a înţeles să solicite petenţilor completarea documentaţiei dacă considera că aceasta era insuficientă.
Referitor la apelul declarat de reclamanţi s-a reţinut că modalitatea de executare a obligaţiei de restituire este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 247/2005 şi este îndeplinită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar instanţele judecătoreşti nu au atribuţii în acest sens.
S-a mai reţinut că este nefondată şi critica privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei şi Finanţelor, având în vedere prevederile art. 24.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare şi că pârâtul nu a refuzat soluţionarea cererii depuse de notificatori, aceasta urmând a fi soluţionată în momentul în care se va ajunge la analiza dosarului respectiv, în ordinea numerelor de înregistrare.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
Recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1), actualmente art. 25, din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin deciziei sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent.
Faţă de aceste prevederi rezultă fără echivoc că, indiferent de situaţie, respectiv dacă persoanei îndreptăţite i se restituie imobilul în natură, i se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra solicitării adresată prin notificare.
În situaţia în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care unitatea deţinătoare nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, absenţa răspunsului unităţii deţinătoare notificate având valoarea unui refuz, iar acesta trebuie cenzurat de către instanţă.
Lacunele legislaţiei în materie nu pot constitui temei pentru prejudicierea unor persoane îndreptăţite care ar trebui să aştepte într-un termen nedefinit rezolvarea cererilor lor; de altfel, însuşi legiuitorul a intervenit şi a modificat dispoziţiile legale, prin actualul art. 23, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.247/2005, precizându-se expres că actele doveditoare.... pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Faţă de considerentele expuse, în corelare cu dispoziţiile legale menţionate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, criticile recurentului se privesc ca nefondate, astfel că se va dispune respingerea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 209 A din 18 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3565/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2947/2005. Civil → |
|---|
