ICCJ. Decizia nr. 2947/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2947
Dosar nr. 3301/3/2005
Şedinţa publică din 14 mai 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 483 din 24 ianuarie 2005, numiţii C.M.E., B.V. au formulat în contradictoriu cu intimata SC C.C.C.C.F. SA, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 14/6955 din 23 decembrie 2004, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei contestate, să se constate nulitatea absolută parţială a pretinselor acte de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului situat în sector 1, să se dispună restituirea terenului de la adresa menţionată, în suprafaţă de 5.000 mp, către contestatori, iar în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a terenului, să se dispună obligarea intimatei la acordarea despăgubirilor băneşti la valoarea de circulaţie a imobilului.
În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că s-a învederat că terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 5.000 mp, a fost dobândit de autorii reclamanţilor E. şi D.B., prin actul de vânzare-cumpărare nr. 25608 din 24 iulie 1941, fiind preluat de stat fără vreun titlu legal.
S-a mai arătat că începând din anul 1991, reclamanţii au efectuat numeroase demersuri în vederea restituirii terenului, formulând cerere şi în temeiul Legii nr. 18/1991 dar care nu s-a finalizat cu succes.
După apariţia Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea nr. 2084 din 6 noiembrie 2001 pe care a adresat-o Primăriei Municipiului Bucureşti, aceasta identificând unitatea ce deţinea terenul din sector 1, ca fiind SC C.C.C.C.F. SA şi înaintând dosarul spre soluţionare acesteia ca unitate deţinătoare (prin adresa nr. 674 din 19 februarie 2004).
Deşi dosarul era complet în privinţa actelor doveditoare încă din mai 2003, reclamanţii au aşteptat mai mult de 60 de zile prevăzute de lege pentru rezolvarea notificării, după care au formulat o acţiune în justiţie în obligaţia de a face, pe temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care au solicitat instanţei să dispună obligarea intimatei la emiterea dispoziţiei motivate, potrivit dispoziţiilor legale.
Prin sentinţa civilă nr. 1081 din 30 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a dispus obligarea pârâtei la soluţionarea notificării.
Drept urmare, intimata a emis dispoziţia nr. 14/6955 din 23 decembrie 2004, comunicată contestatorilor la 28 decembrie 2004 prin care a respins cererea acestora privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 5.000 mp situat în comuna Griviţa, cu motivarea că are calitate de unitate deţinătoare, dată fiind imposibilitatea identificării terenului în patrimoniul său imobiliar şi argumentându-se că este o societate privatizată prin cumpărare de acţiuni de la FPS şi FPP, astfel că persoanele îndreptăţite nu ar putea obţine decât măsuri reparatorii prin echivalent de la A.V.A.S.
Reclamanţii au criticat dispoziţia, arătând că terenul proprietatea lor se găseşte în patrimoniul imobiliar al intimatei, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti notificată în anul 2001, a indicat-o pe aceasta drept unitate deţinătoare, motiv pentru care i-a înaintat spre competentă soluţionare notificarea.
În situaţia în care, intimata nu era deţinătoarea reală a terenului, contestatorii susţin că în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta era obligată să le comunice date de identificare ale unităţii deţinătoare şi să direcţioneze către această entitate notificarea, iar în situaţia în care nu deţinea asemenea informaţii, să comunice reclamanţilor acest aspect.
De asemenea, terenul fiind preluat de la autorii reclamanţilor în fapt, este evident că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestuia, fiind un posesor de rea-credinţă.
În concluzie, acesta nici nu putea fi înstrăinat în mod legal către intimată şi orice acte de înstrăinare s-ar fi încheiat cu privire la acest teren, a fost perfectat sub riscul statutului litigios al imobilului, deoarece reclamanţii au solicitat restituirea lui şi în temeiul Legii nr. 18/1991, aşa cum s-a arătat.
Chiar admiţând că intimata deţine terenul cu titlu legal, în conformitate cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să facă petenţilor o ofertă de restituire în echivalent, iar prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă, deoarece este vorba de un teren deţinut fără titlu valabil, pe când instituţia publică implicată în privatizare nu ar putea să acorde măsuri reparatorii în echivalent decât pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
În drept au fost invocate prevederile art. 1, art. 2, art. 24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001 ca şi art. 966 C. civ.
Reclamanţii au precizat cel de-al doilea capăt de cerere arătând că înţeleg să solicite nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 49/ şi 209/1995 pe care intimata le-a indicat în cuprinsul dispoziţiei contestate, precum şi nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 09/0308 din 22 iulie 1944.
Pe parcursul soluţionării cauzei, rezultând că intimata-pârâta a înstrăinat o parte din terenul situat în str. B. nr. 33 către SC A.G. SA, reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată a societăţii cumpărătoare pe temeiul art. 57 C. proc. civ., prin care au solicitat să se dispună constatarea nulităţii absolute parţiale şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1889 din 11 aprilie 2004, încheiat între intimata SC C.C.C.F. SA Bucureşti şi SC A.G. SA, în măsura în care acest contract a avut ca obiect terenul situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1403 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată, respingând excepţia inadmisibilităţii ca şi cererea de disjungere a capetelor de cerere având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 09 nr. 0308 din 22 iulie 1994, excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei Civile în soluţionarea cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni ca şi excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului în soluţionarea cererii privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a respins excepţiile de necompetenţă invocate, reţinând caracterul accesoriu al capetelor de cerere vizând nulitatea pe temeiul art. 17 C. proc. civ., competenţa soluţionării acestora fiind în căderea instanţei competente să judece cererea principală, iar cererea principală are ca obiect contestaţie împotriva dispoziţiei emise în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 ce revine spre competentă soluţionare secţiei civile a Tribunalului.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată prin prisma faptului că imobilul în cauză nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi în consecinţă, nu ar putea fi propuse măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a apreciat că în baza art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa acestui act normativ, terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 .
Excepţia a fost găsită neîntemeiată deoarece ala cum s-a pretins de către reclamant, terenul se găseşte în intravilanul localităţii şi se află evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, astfel încât devin incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Simpla împrejurare că s-a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 ce nu a fost soluţionată, nu înseamnă că terenul are regimul juridic stabilit prin acest act normativ sau prin Legea nr. 1/2000 şi, totodată, prin reglementarea prevăzută la art. 8 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere acele imobile ce nu au fost încă restituite, formulare de natură să indice caracterul de complinire al domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu în domeniul imobiliar.
În vederea identificării terenului ce a făcut obiectul notificării, prima instanţă a încuviinţat şi a administrat proba cu expertiză tehnică topografică, iar ulterior s-a încuviinţat efectuarea unei contraexpertize de către trei experţi.
Deşi în raportul de contraexpertiză s-a stabilit amplasamentul terenului în raport de latura estică a proprietăţii, aşa cum a fost restituită către moştenitorii fostului proprietar, I.G., tribunalul a apreciat că nu poate reţine valoarea probatorie a raportului de expertiză, deoarece sentinţa civilă prin care s-a admis acţiunea în revendicare şi s-a restituit în natură proprietatea către moştenitorii lui I.G. (vecinul de la răsărit al autorilor lor), are un caracter declarativ de drepturi, dovada dreptului de proprietate realizându-se tot prin actul de dobândire al autorilor, iar hotărârea judecătorească menţionată este opozabilă doar părţilor între care s-a purtat litigiul.
În absenţa unor planuri topografice de la data dobândirii imobilului, prima instanţă a considerat că amplasamentul terenului nu poate fi determinat cu exactitate, întrucât detaliile de relief şi planimetrie existente la acel moment au suferit modificări ca urmare a realizării lucrărilor de amenajare a lacului Griviţa şi a bazei sportive.
S-a reţinut că nu rezultă cu certitudine amplasamentul terenului ce face obiectul notificării ca fiind în patrimoniul intimatei, astfel încât , nu se poate considera că cererea contestatorilor de anulare a dispoziţiei contestate pentru motivul contrar, ar fi întemeiată.
Întrucât nu s-a dispus anularea dispoziţiei emisă de intimată în baza Legii 10/2001, s-au respins şi capetele de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, anularea contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni ca şi anularea, de asemenea, parţială a actului de dobândire a terenului de către intervenienta SC A.G. SA.
Oricum, dacă terenul s-ar afla în patrimoniul intimatei şi cum aceasta este societate comercială privatizată, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite ar avea dreptul doar la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, s-a arătat că prima instanţă în mod greşit a apreciat că hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare şi s-a restituit în natură terenul de 10.000 mp în proprietatea moştenitorilor defunctului I.G., are caracter declarativ de drepturi, fiind opozabilă doar părţilor între care s-a pronunţat.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că dreptul de proprietate imobiliară al numitei E.E., redobândit în anul 2003, este opozabil terţilor în sistemul de publicitate imobiliară, asigurându-i-se opozabilitatea erga omnes în baza încheierii de întabulare nr. 115021 din 22 septembrie 2004.
Întrucât în mod greşit nu s-a omologat raportul de contraexpertiză, aceasta a permis concluzia instanţei de a stabili că terenul nu se află în patrimoniul intimatei.
Cu toate acestea, în cuprinsul motivării soluţiei apelate, aceasta a permis concluzia instanţei de a stabili că terenul nu se află în patrimoniul intimatei.
Cu toate acestea, în cuprinsul motivării soluţiei apelate, prima instanţă foloseşte argumente contradictorii încercând să argumenteze aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, apreciind că în speţă, imobilul este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 188/A din 10 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Drept urmare, a fost schimbată în parte sentinţa, anulată dispoziţia atacată, emisă de intimata SC C.C.C.F. SA Bucureşti S.A., care a fost obligată să înainteze notificarea formulată, către A.V.A.S., în vedere soluţionării, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a apreciat că în mod eronat tribunalul a înlăturat concluziile raportului de contraexpertiză, care a reconstituit amplasamentul terenului deţinut de autorii reclamanţilor (stabilind că în prezent, din suprafaţa de 5082 mp, o suprafaţă de 4904 este deţinută de intimata SC C.C.C.F. SA S.A. Bucureşti, iar o suprafaţă de 278 mp de o altă persoană juridică, SC C. SA), folosindu-se ca reper latura estică a terenului, învecinată cu proprietatea moştenitorilor numitului I.G.
A fost apreciată ca nelegală concluzia primei instanţe potrivit căreia, dată fiind împrejurarea că moştenitorilor lui I.G. le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, aceasta nu ar fi opozabilă decât părţilor între care a purtat litigiul.
Or, în măsura în care cu privire la o hotărâre judecătorească cu caracter declarativ se efectuează formalităţile de publicitate imobiliară şi pe de altă parte, dreptul de proprietate pe temeiul căruia s-a admis acţiunea, a fost supus formalităţilor de publicitate imobiliară, prin aceasta se asigură caracterul de opozabilitate erga omnes a dreptului de proprietate, ca drept real absolut, ceea ce este o chestiune distinctă de caracterul relativ al hotărârii judecătoreşti, în sensul opozabilităţii ei doar între părţile cauzei.
Ca atare, s-a constatat că terenul ce a făcut obiectul notificării este deţinut în prezent de intimata SC C.C.C.F. SA Bucureşti S.A., ca bază sportivă (respectiv, o suprafaţă de 4904 mp, în timp ce o diferenţă de 278 mp este deţinută de SC C. SA).
Faţă de concluziile aceluiaşi raport de contraexpertiză, s-a reţinut că suprafaţa deţinută de intimată ca bază sportivă nu se suprapune în niciun fel cu terenul pe care intimata l-a înstrăinat către SC A.G. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1889 din 11 iunie 2004, a cărui anulare s-a solicitat.
În legătură cu preluarea imobilului de către stat, instanţa de apel a apreciat asupra nevalabilităţii titlului statului, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care trecerea bunului în patrimoniul statului s-a făcut în fapt, fără niciun fel de bază legală.
Cu referire la situaţia juridică prezentă a bunului s-a constatat însă, că terenul pe care este amplasată baza sportivă a intimatei face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 7,6 ha, ce a intrat în posesia societăţii încă din anul 1973 şi ulterior, în baza HG nr. 834/1991 s-a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 09/03.08. din 22 iulie 1994, emis de Ministerul Transporturilor.
Ulterior, prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 49 din 20 februarie 1995 şi nr. 186 din 20 februarie 1995, intimata a devenit societate cu capital integral privatizat (în lista anexă a primului contract de vânzare-cumpărare fiind individualizat terenul din str. B. nr. 33, identitatea de adresă rezultând din înscrisurile cauzei, terenul din str. B.T. nr. 42 având un corespondent spre str. B. nr. 33).
A mai reţinut instanţa de apel, că în vederea obţinerii restituirii în natură a imobilului, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, fără să indice însă, vreun motiv concret de nulitate, precizându-se doar în mod generic dispoziţiile art. 966 C. civ.
Or, certificatul de atestare este un act juridic declarativ, dreptul de proprietate fiind dobândit de intimată potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, aşa încât singurul motiv de nulitate care ar fi putut fi valorificat de către reclamanţi, era acela al fraudării legii, în demonstrarea căruia să dovedească faptul că la data apariţiei actului normativ terenul nu se afla în concret în patrimoniul societăţii.
În ce priveşte cauza ilicită, lipsa ei sau cauza falsă nu ar putea fi reţinută în pricină din perspectiva art. 966 C. civ., în măsura în care apelanţii s-au edificat asupra existenţei terenului în incinta intimatei abia în anul 2002, în dosarul în care au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune ( aşa încât nu se poate reţine intenţia pârâtei de fraudare a drepturilor adevăratului proprietar).
De asemenea, cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare acţiuni a căror nulitate s-a solicitat, instanţa a constatat că prin motivele de apel nu au fost formulate critici şi asupra acestora, astfel încât devoluţiunea nu a operat pe acest aspect.
Ca atare, reţinându-se că intimata este o societate integral privatizată, instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în raport de care măsurile reparatorii pot fi acordate doar prin echivalent, la propunerea instituţiei publice implicate în privatizare, indiferent de împrejurarea că predarea imobilului s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă.
1. Apelanţii-reclamanţi au criticat soluţia pentru nelegalitate, susţinând greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a arătat că imobilul care a făcut obiectul notificării a fost preluată fără titlu valabil de către stat, care nu a avut decât calitatea de detentor precar.
Astfel, societatea intimată nu putea dobândi dreptul nici în temeiul Legii nr. 15/1990, nici în baza HG 834/1991, acte normative care nu au operat o împroprietărire a societăţilor comerciale asupra unor terenuri care nu au intrat niciodată legal în patrimoniul lor.
De aceea, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale şi, întrucât obiectul actului juridic nu este valabil, acesta este supus sancţiunii nulităţii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Intimata-pârâtă SC C.C.C.F. SA Bucureşti a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că a omologat un raport de expertiză care a avut ca obiect stabilirea poziţiei terenului revendicat, în raport de vecinătăţile acestuia pe latura estică cu terenul I., ignorând aspectul că vecinătăţile din actele de dobândire a proprietăţii nu coincid.
Ca atare, suprapunerea terenului revendicat peste terenul proprietatea societăţii nu a fost probată.
Faţă de amplul material probator administrat la instanţa de fond trebuia să se constate că în mod corect a fost respinsă contestaţia, întrucât imobilul nu este inclus în patrimoniul recurentei.
- Instanţa de apel a apreciat în mod eronat asupra incidenţei art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a lipsei de valabilitate a titlului statului, în condiţiile în care, la data apariţiei actului normativ menţionat societatea era integral privatizată, aşa încât nu-i erau aplicabile dispoziţiile unei legi referitoare la proprietatea publică.
Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
1). În recursul declarat de către reclamanţi se pretinde greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că imobilul nu ar fi intrat cu titlu valabil în patrimoniul societăţii.
O astfel de susţinere a recurenţilor nu se poate constitui însă într-o critică având în vedere argumentele care au justificat aplicarea textului de lege şi pe care reclamanţii nu le combat în niciun fel.
Potrivit deciziei atacate, incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 a fost determinată de faptul că societatea intimată este integral privatizată, fiind, potrivit textului de lege, nerelevantă împrejurarea preluării imobilului de către stat, cu sau fără titlu valabil.
Într-adevăr, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Cum situaţia juridică a intimatei este aceea de societate integral privatizată, iar în patrimoniul ei este evidenţiat imobilul ce a constituit obiect al notificării, rezultă că ipoteza normei legale se regăseşte în speţă.
Singurul argument invocat de către recurenţi pentru înlăturarea textului de lege a constat în aceea că preluarea bunului s-a făcut în mod nevalabil, introducând o distincţie pe care legea nu o prevede (după cum preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil).
Or, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
În consecinţă, critica reclamanţilor referitoare la aplicarea greşită a legii urmează să nu fie primită şi, constatându-se neîndeplinirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul să fie respins.
2. Criticile formulate de către intimata-pârâtă, fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au vizat greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, cu referire la concluziile raportului de expertiză valorificate de instanţa de apel, deşi ar fi existat neconcordanţe în legătură cu vecinătăţile proprietăţii şi astfel, amplasamentul terenului ar fi fost greşit determinat.
Criticile nu pot fi încadrate însă, în motivul de recurs invocat, care presupune ca instanţa să fi „interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Trebuie să fie vorba deci, de un act juridic, în înţelesul de negotium, generator de drepturi şi obligaţii, ale cărui clauze clare, neechivoce, să fi făcut obiectul unei interpretări eronate.
Nu are o astfel de valoare raportul de expertiză, ca mijloc de probă administrat în cauză, supus aprecierii instanţei de fond.
În realitate, prin modalitatea de formulare a criticilor se tinde la o reevaluare a materialului probator , cu consecinţe diferite asupra situaţiei de fapt, ceea ce este incompatibil cu structura căii de atac a recursului.
- Referitor la greşita apreciere asupra incidenţei art. 6 din Legea nr. 213/1998, critica este de asemenea, nefondată.
Constatând că preluarea bunului de către stat s-a realizat în fapt, fără bază legală, instanţa de apel a considerat corect că, nefiind întrunite exigenţele textului de lege, nu se poate conchide asupra valabilităţii titlului statului.
Susţinând că dispoziţia legală nu era aplicabilă întrucât societatea era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, recurenta este în eroare asupra analizei realizate de către instanţă şi care a privit preluarea bunului de către stat la momentul la care a avut loc deposedarea.
În ce priveşte patrimoniul societăţii, s-a constatat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu este afectat de vreo cauză de nulitate 8dis invocate, ale art. 966 C. civ. referitoare la valabilitatea şi licitatea cauzei neputând fi reţinute, în condiţiile în care reclamanţii s-au edificat asupra amplasamentului terenului abia în anul 2002, neputându-se deci, susţine intenţia de fraudare a adevăraţilor proprietari). De asemenea, referitor la contractele de vânzare-cumpărare acţiuni în temeiul cărora societatea s-a privatizat (în lista anexă a acestora apărând şi terenul), valabilitatea acestora n-a mai fost contestată prin motivele de apel, instanţa determinând în mod corect limitele devoluţiunii.
Ca atare, criticile ignoră obiectul analizei instanţei, care a fundamentat incidenţa la speţă a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pentru considerentele arătate ambele recursuri au fost apreciate ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii B.V., C.V.M. şi recursul declarat de pârâta SC C.C.C.F. Bucureşti SA împotriva deciziei nr. 188/A din 10 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 339/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2560/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
