ICCJ. Decizia nr. 3820/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3820
Dosar nr. 7987/200.
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 august 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului II Bucureşti, reclamanta S.L. născută G. a chemat în judecată pe pârâţii G.G.G., C.D.(fostă M.), Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC F. SA pentru ca în temeiul art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile Codului civil să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Municipiul Bucureşti şi pârâţii persoane fizice pentru apartamentele din imobilul situat în Bd. P. S-a mai solicitat totodată constatarea că reclamanta refuză oferta constând în măsuri reparatorii.
Nulitatea absolută a contractului nr. 3002 din 22 aprilie 1997, încheiat cu G.G.G. şi, respectiv, nr. 2884 din 27 februarie 1997, încheiat cu C.D., a fost solicitată faţă de preluarea fără titlu de către stat a imobilului şi faţă de reaua-credinţă a părţilor contractante.
Pârâţii au formulat o cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentelor care reprezintă o refacere din temelie a imobilului. Au mai solicitat constatarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei pretinse.
Aceiaşi pârâţi au formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi Primăriei Municipiului Bucureşti pentru obligarea la despăgubiri în eventualitatea că se va constata că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat.
Judecătoria sectorului II Bucureşti prin încheierea din 16 octombrie 2002 în dosarul nr. 10441/2002 a admis excepţia de litispendenţă şi a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti pentru a fi conexat la dosarul nr. 1906/2002, în care aceeaşi reclamantă a chemat în judecată la 25 februarie 2002, pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea în natură a imobilului şi constatarea că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de această pârâtă cu pârâţii M.D. şi G.G.G. sunt lovite de nulitate absolută.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi cererile reconvenţionale ale pârâţilor M.D. şi G.G.G. Au fost totodată respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu, prin Decretul nr. 223/1974 dar în mod abuziv. În baza acestui act normativ a fost emisă Decizia nr. 283 din 3 martie 1977 prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, cu plată. S-a mai reţinut că s-a creat astfel aparenţa unui titlu valabil iar persoanele abilitate să vândă imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 nu aveau competenţa de a verifica legalitatea dispoziţiei administrative de preluare. S-a mai constatat că buna-credinţă a cumpărătorului este prezumată şi nu a fost răsturnată de nici o probă din dosar. S-a mai dovedit că imobilul la data vânzării nu era revendicat.
Nu s-au reţinut situaţiile de fapt referitoare la transformarea apartamentului în spaţiu comercial de către pârâtul G.G.G. precum şi plecarea definitivă din ţară a pârâtei C.D., pentru că aceste aspecte reprezintă motive ulterioare încheierii contractelor.
S-a conchis aşadar că în cauză au fost bine aplicate dispoziţiile art. 18 lit. l) din Legea nr. 10/2001 şi s-a dispus acordarea de despăgubiri băneşti.
Pe cale de consecinţă au fost respinse ca neîntemeiate şi celelalte cereri reconvenţionale şi de chemare în garanţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 431 A din 18 septembrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Reclamanta a criticat soluţia instanţei de fond pentru că s-a inversat ordinea logică de tratare a cererilor formulate.
Instanţa a analizat valabilitatea contractelor, omiţând să soluţioneze problema valabilităţii titlului statului de care depindea vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză ce se impunea în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a mai criticat faptul că s-a ignorat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în raport de care se interzicea vânzarea imobilelor cu privire la care nu era clarificată situaţia juridică.
Curtea a reţinut că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică. Ordinea soluţionării capetelor de cerere, în raport de Legea nr. 10/2001, nu este de natură să afecteze soluţia de vreme ce nu s-a făcut dovada relei-credinţe a terţilor dobânditori. S-a mai reţinut că este indiferentă lipsa comunicării deciziei administrative emise în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, deoarece trecerea în proprietatea statului a operat în virtutea legii. S-a mai arătat că legalitatea titlului se apreciază la momentul întocmirii acestuia iar la data vânzării apartamentelor aprecierea s-a făcut în mod corect numai în raport de Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1958 nefiind încă în vigoare.
S-a mai reţinut, cât priveşte deturnarea spaţiului de locuit către alte destinaţii, că soluţia este corectă, înscrisurile depuse în cauză nefiind lămuritoare pentru identificarea exactă a spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea societatea de turism, nefiind specificat numărul apartamentului destinat acestei activităţi, în imobil existând mai multe apartamente.
Împotriva acestei soluţii reclamanta a declarat, în termen legal, recurs invocând motivele prevăzute de art. 304, pct. 8, 9 şi 10, C. proc. civ.
În esenţă, în motivarea recursului s-a arătat că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale pentru considerentul că Decretul nr. 223/1974 ar fi constituit un titlu valabil pentru Statul Român de preluare a proprietăţii.
Nelegalitatea a vizat două aspecte: decretul a fost aplicat retroactiv, plecarea definitivă din ţară a reclamantei petrecându-se în 18 august 1963 şi s-au nesocotit art. 4 şi 5 din decretul amintit potrivit cărora identificarea şi trecerea bunurilor în proprietatea statului se făcea printr-o decizie administrativă care avea caracter constitutiv de drepturi, decizie care nu a fost comunicată.
S-a mai arătat că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 care nu îngăduie vânzarea decât a imobilelor preluate cu titlu, or în cauză este vorba despre un imobil preluat fără titlu.
S-a mai criticat soluţia instanţelor care nu au analizat momentul cumpărării apartamentului de către M.D., în pragul plecării ei definitive din ţară, cumpărarea având loc la 27 februarie 1997 şi nu la 24 martie 1997. Nu s-a analizat nici împrejurarea că al doilea cumpărător, G.G.G. s-a mutat în apartamentul de la etaj rămas liber după plecarea pârâtei D.M. şi a închiriat apartamentul de la parter, cumpărat de el în temeiul Legii nr. 112/1995, unei agenţii de turism, prin fraudarea Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a mai invocat împrejurarea că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la dreptul său asupra terenului.
Sub acest aspect reclamanta a arătat că nemaiavând cetăţenia română solicită numai un drept special de folosinţă asupra terenului.
Recursul este fondat şi se va admite pentru considerentele ce urmează:
Instanţele au făcut o greşită aplicare a legii când au considerat că imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului ope legis, în virtutea Decretului nr. 223/1974.
Potrivit art. 4 al acestui decret identificarea bunurilor, precum şi preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului, se face prin Decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al Municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile.
Pe cale de consecinţă, titlul de trecere în proprietatea statului îl reprezintă Decizia sus-menţionată (şi nu legea, Decretul nr. 223/1974) în condiţiile prevăzute de lege.
Sub acest aspect obligativitatea comunicării deciziei pentru ca ea să rămână definitivă şi să producă efecte, derivă din lege (art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974).
Este de asemenea de reţinut că abilitarea instanţelor de judecată de a se purta asupra valabilităţii titlului de proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1996 se apreciază în raport de acţiunea cu care acestea au fost investite şi nu în raport cu data actului a cărui valabilitate urmează a fi apreciată de instanţă.
Ca urmare, la momentul la care au fost sesizate cu prezenta acţiune şi la data când au judecat, instanţele erau îndreptăţite să facă analiza impusă de art. 6 sus-citat.
Ca urmare, premiza de la care au pornit instanţele în soluţionarea cauzei, în sensul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, fiind greşită, se impune casarea celor două soluţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond care va analiza cererile şi sub aspectul celorlalte critici formulate prin motivele de recurs.
Pentru considerentele arătate se va admite recursul reclamantei şi se vor casa decizie nr. 431/2003 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 243/2003 a Tribunalului Bucureşti, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond acestei din urmă instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei civile nr. 431 A din 18 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3836/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3658/2005. Civil. Revendicare imobiliara.... → |
|---|
