ICCJ. Decizia nr. 3837/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3837
Dosar nr. 10881/200.
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 16474/2002, reclamantul V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti să se constate că este proprietarul terenului în suprafaţă de 400 mp, situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii a arătat că terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi a fost stăpânit în perioada 1962–1972 de socrul său S.Ş., iar în continuare a fost deţinut de reclamant, în mod continuu, netulburat şi sub nume de proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 5125 din 2 septembrie 2003 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamantului V.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că terenul a fost deţinut de socrul reclamantului S.Ş. din anul 1956 şi în continuare de el, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni uzucapiunea, deoarece lipseşte elementul intenţional (animus), reclamantul necomportându-se ca un proprietar.
Prin apelul declarat de reclamant s-a criticat această hotărâre, susţinându-se că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie şi cu nesocotirea probelor administrate, prin care s-a dovedit că posesia s-a exercitat de apelant sub nume de proprietar.
S-a mai susţinut că faptul deţinerii materiale a bunului prezumă existenţa elementului animus.
S-a mai învederat că a dovedit stăpânirea terenului de el şi familia sa timp de 40 de ani şi că este greşită concluzia instanţei în sensul că ar fi posedat pentru altul, deoarece nu s-a înscris la administraţia financiară pentru a plăti impozite, ştiut fiind faptul că deschiderea unui rol fiscal presupune existenţa unui act de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 78 A din 21 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva sentinţei civile nr. 5125 din 2 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pe care a schimbat-o în tot, iar în fond a admis acţiunea şi a constatat că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 400 mp asupra terenului situat în Bucureşti, str. C., vecin la Nord Vest cu str. C. nr. 14 A pe o lungime de 34,40 m, la Sud Est cu str. C. nr. 18 pe o lungime de 33,10 m, la Nord Est cu str. C. pe o lungime de 12,10 m şi la Sud Vest cu Şcoala Generală nr. 177 pe o lungime de 11,75 m. prin joncţiunea posesiilor.
S-a reţinut de către instanţa de apel că posesia este o stare de fapt care constă în deţinerea în mod exclusiv a unui lucru şi exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosinţă, asemănătoare celor îndeplinite de proprietar, ceea ce constituie corpus şi mobilul intenţional al aceluia care posedă, de a poseda pentru sine, ceea ce constituie animus.
În acest sens s-a avut în vedere că reclamantul a executat pe o perioadă de peste 30 de ani acte materiale de folosinţă asupra terenului (cultivarea lui cu viţă de vie şi pomi fructiferi, împrejmuirea terenului).
Instanţa a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a concluzionat că reclamantul a posedat terenul cu intenţia de a-l restitui adevăratului proprietar, în condiţiile în care pârâta nu a contestat existenţa elementului intenţional şi fără a înlătura motivat declaraţiile martorilor.
Invocând dispoziţiile art. 1890 C. civ. a concluzionat că reclamantul a făcut dovada exercitării posesiei utile timp de 30 de ani asupra terenului, nefiind necesar să producă vreun titlu şi să i se opună reaua-credinţă, fiind dovedit modul său de dobândire al dreptului de proprietate asupra terenului ce se cere a fi constituit, ajungându-se la soluţia deja arătată.
Împotriva deciziei civile nr. 78 A din 21 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs în termen pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că în mod greşit s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu de către reclamant prin uzucapiune, deoarece nu sunt îndeplinite toate condiţiile (posesia, împlinirea termenului, buna-credinţă, justul titlu şi existenţa unui bun susceptibil de a fi uzcapat) pentru ca acest mod de dobândire să-şi producă efectele.
Recursul este nefondat.
Corect instanţa de apel a reţinut că instituţia dobândirii dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune reglementată prin art. 1890 C. civ., prevede că dreptul de proprietate asupra unui imobil se poate dobândi prin simpla exercitare a unei posesii utile, timp de 30 de ani, fără ca persoana care posedă să fie ţinută să producă vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă, aspecte dovedite de intimatul-reclamant.
Mai mult, posesia exercitată a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (art. 1847 C. civ.), posesia şi exerciţiul pe tot timpul prevăzut de lege fiind utilă, neafectată de vicii. Intrarea în vigoare a Legilor 58 şi 59/1974 nu au determinat o întrerupere a prescripţiei, terenul proprietate particulară nefiind transformat în natura prin destinaţia sa cum prevede art. 1864 pct. 2 C. proc. civ. şi nici nu a fost scos din circuitul civil general (art. 1844 C. civ.), deoarece putea fi dobândit prin moştenire legală, continuând să fie folosit de reclamant.
În plus, uzucapiunea fiind un fapt juridic, legile în discuţie nu aveau nici o prevedere cu privire la faptele juridice.
Posesia este o stare de fapt constând în deţinerea în mod exclusiv a unui lucru şi exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosinţă asemănătoare celor îndeplinite de proprietar, ceea ce constituie elementul corpus, iar mobilul intenţional al celui ce posedă, de a poseda pentru sine, ceea ce reprezintă animus.
S-a dovedit în speţă exercitarea de către reclamant a actelor materiale de cultivare a terenului, împrejmuirea cu gard, etc. pe o perioadă de peste 30 de ani, ceea ce dovedeşte elementul corpus.
Nu s-a dovedit nici lipsa elementului intenţional (animus) în condiţiile în care reclamantul a folosit în continuare terenul chiar şi la data promovării acţiunii, pentru sine, nefiind dovedit că a început să posede pentru altul (art. 1854 C. civ.).
Faţă de aceste considerente, critica formulată se reţine a fi nefondată şi urmează ca recursul pârâtei să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 78/A din 21 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3866/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3769/2005. Civil → |
|---|
