ICCJ. Decizia nr. 3974/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3974
Dosar nr. 34733/3/2005
Şedinţa publică din 17 mai 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 329 din 3 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii astfel cum a fost precizată şi a respins acţiunea formulată de reclamantele S.I., L.A.T., G.Ş.S. şi R.R., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti prin primar general şi Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice, prin care solicitase obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti la restituirea imobilului situat în Bucureşti, demolat în anul 1980 pentru construirea Centrului Civic, respectiv restituirea în natură a porţiunii care nu cuprinde construcţia nou ridicată, restul suprafeţei de teren urmând a fi oferită la schimb din fondul de terenuri aflat în municipiul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
- deşi iniţial reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001, ulterior au precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 C. civ.;
- după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate pretins referitor la imobilele ce fac obiectul acestei reglementări se poate recunoaşte persoanelor îndreptăţite numai prin recurgerea la măsuri reparatorii reglementate de normele legii speciale, astfel că acţiunea aşa cum a fost precizată este inadmisibilă;
- reclamantele au procedat iniţial, pentru valorificarea drepturilor lor, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, adresând o notificare Primăriei municipiului Bucureşti, dar văzând că nu li se răspunde în termenul prevăzut de lege au considerat că pot sesiza instanţa judecătorească cu acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun;
- este adevărat că, potrivit art.23-24 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra cererii prin decizie sau dispoziţie motivată;
- neîndeplinirea acestei obligaţii corelative a unităţii deţinătoare de a răspunde în condiţiile legii solicitării persoanei îndreptăţite poate da naştere unei acţiuni prin intermediul căreia să se analizeze atitudinea entităţii investită cu soluţionarea notificării, dar nu poate da acesteia posibilitatea de a acţiona în justiţie pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Au susţinut reclamantele că sentinţa pronunţată de tribunal ignoră practica, constantă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cazul în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa tribunalului pe motiv că ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă contestaţia. Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea ce i s-a transmis are valoarea unui refuz de restituire a imobilului iar acest refuz trebuie cenzurat de către tribunal.
Apelul declarat de reclamante a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 674/A din 21 noiembrie 2006.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine critica prin care reclamantele au invocat practica instanţei supreme deoarece judecătorul decide potrivit propriei convingeri şi în conformitate cu legea, fără a fi obligatoriu precedentul judiciar.
A mai reţinut curtea de apel că sentinţa tribunalului este corectă deoarece, existenţa legii speciale de reparaţie înlătură posibilitatea unei acţiuni în justiţie, în revendicare a imobilului, îndreptată împotriva statului sau a unităţii administrativ teritoriale reprezentată prin primar. Aceasta deoarece legea specială instituie procedura administrativă obligatorie, iar dispoziţiile art. 21 alin. (5) prevăd expres pierderea dreptului de a solicita, în justiţie, măsurile reparatorii în natură sau echivalent în cazul în care unităţile deţinătoare nu sunt notificate în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 februarie 2007, formându-se dosarul civil nr. 34733/3/2005.
În motivarea recursului reclamantele au reiterat criticile formulate şi în apel, respectiv aplicarea greşită a legii de către tribunal şi curtea de apel care au soluţionat pricina pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ignorând, în opinia sa, practica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul urmează a se admite pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că reclamantele au folosit, în motivarea acţiunii precizate, terminologie juridică cu semnificaţii deosebite, respectiv acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum şi pe art. 480 C. civ.
La fel de adevărat este şi faptul că reclamantele au iniţiat acţiunea în justiţie ca urmare a nesoluţionării notificării lor de către unitatea deţinătoare, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, acest refuz urmând a fi cenzurat de către instanţă.
Potrivit teoriei şi practicii judiciare, caracterizarea acţiunii o face instanţa şi nu partea care a introdus-o. Pentru a caracteriza corect acţiunea introdusă, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-1 atribuie acestor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii injustiţie.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului ei activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.
În speţă, atât tribunalul cât şi curtea de apel, ca instanţă devolutivă, nu şi-au exercitat rolul activ conferit de legiuitor, astfel cum este definit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Nici una din instanţe nu a dat acţiunii calificarea juridică exactă, deşi erau îndreptăţite şi chiar obligate la aceasta, mărginindu-se la a analiza superficial acţiunea şi a pronunţa soluţii greşite, bazate pe terminologia juridică cu semnificaţii diferite folosită de reclamante.
Aşa fiind, urmează a se admite prezentul recurs, a se casa Decizia atacată precum şi sentinţa civilă pronunţată de tribunal şi, în raport cu dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., se va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele S.I., L.A.T., G.Ş.S. şi R.R. împotriva deciziei nr. 674/A din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 329 din 3 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a, şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 392/2005. Civil. Contestaţie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 3735/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
