ICCJ. Decizia nr. 4082/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4082
Dosar nr. 20500/3/2005
Şedinţa publică din 18 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 martie 2005 şi completată ulterior, reclamanţii C.M. şi C.N.G. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, municipiul Bucureşti prin primarul general, Federaţia Rusă reprezentată prin Ambasada rusă la Bucureşti şi Reprezentanţa comercială a Federaţiei Ruse, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate inexistenţa dreptului ele proprietate al Statului Român asupra imobilului construcţie şi teren situat în Bucureşti, să constate inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei Federaţia Rusa asupra aceluiaşi imobil şi să oblige pe pârâta Federaţia Rusă la restituirea imobilului către reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 5763 din 7 iunie 2005, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, reţinând că valoarea imobilului este de 8.576.288.675 lei, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 19 ianuarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Federaţia Rusă prin Ambasada rusă, reprezentanţa comercială a Federaţiei Ruse şi Municipiul Bucureşti prin primar general, respingând acţiunea împotriva acestor pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii astfel cum a fost precizată şi a respins acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul situat în sector 1, este proprietatea altui stat, respectiv a Federaţiei Ruse, potrivit Decretului nr. 337 din 27 august 1959, prin care s-a autorizat Ministerul Afacerilor Externe să efectueze, pentru Statul Român, un schimb de imobile.
Statul român a primit în schimbul imobilului din sector 1, pe cel care se afla în proprietatea U.R.S.S. şi era situat în Bucureşti, B-dul M. nr. 4.
Potrivit susţinerilor reclamanţilor, în raport de Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice încheiate la Viena în anul 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 556/1968, nu se poate reţine imunitatea de jurisdicţie a Federaţiei Ruse şi a Reprezentanţei Comerciale a Federaţiei Ruse, întrucât dispoziţiile ce reglementează imunitatea jurisdicţională se referă la imunităţile şi privilegiile recunoscute misiunii diplomatice, iar imunitatea jurisdicţională diplomatică prevăzută de Convenţia de la Viena nu se aplică litigiilor care au obiect drepturi reale imobiliare, referitoare la imobile proprietatea altui stat.
Tribunalul a arătat că nu se poate reţine nici aplicabilitatea prevederilor Convenţiei de la Viena din 1962, privind imunitatea jurisdicţională a statelor, întrucât România nu este parte la această convenţie prin ratificare şi deci, nu face parte din dreptul intern conform art. 11 din Constituţie.
În atare situaţie, nu este de reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Federaţia Rusă prin Ambasada Rusiei ce îndeplineşte funcţia de reprezentare a Federaţiei Ruse şi Reprezentanţa Comercială a Federaţiei Ruse, în calitate de posesoare a imobilului, în considerarea faptului că imobilul este proprietatea altui stat şi se aplică principiul suveranităţii statelor.
În concluzie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este singurul pârât care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, determinat de faptul că subiectul principal al actelor succesive de naţionalizare şi, ulterior de schimb, este Statul Român, titularul aparent al dreptului pretins.
În raport de acest pârât, acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă pentru că reclamanţii nu mai pot învesti instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În temeiul acestui act normativ, reclamanţii erau obligaţi să parcurgă procedura administrativă prealabilă iar Decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării urma să fie după caz, supusă controlului instanţelor de judecată, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001
Admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nu încalcă dreptul de acces la o instanţă reglementat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pentru că acesta nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile, câtă vreme Decizia unui asemenea organ este supusă controlului unei instanţe de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 346 din 8 septembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, la data de 19 mai 2006; a pus în discuţia părţilor inadmisibilitatea cererii formulată împotriva Federaţiei Ruse, deoarece în baza principiului de drept internaţional al egalităţii statelor ce cuprinde şi egalitatea de statut juridic, nici un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti străine; statul străin şi bunurile aflate pe teritoriul străin se bucure de imunitate de jurisdicţie. De aceea, litigiul nu este de competenţa instanţelor române.
Instanţa a solicitat înscrisuri pentru stabilirea statutului juridic al pârâtei Reprezentanţa Comercială a Federaţiei Ruse, dar reclamanţii nu au depus la dosar acte pentru clarificarea acestui aspect, astfel că, instanţa a prezumat că reprezentanţa se bucură de aceiaşi imunitate de jurisdicţie şi nu poate răspunde în faţa instanţelor române, iar acţiunea îndreptată împotriva, persoanelor juridice menţionate este inadmisibilă. Cererea formulată împotriva celorlalte persoane juridice române este de asemenea, inadmisibilă, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.
Referindu-se la apărarea, reclamanţilor din faza apelului sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii formulată în baza art. 111 C. proc. civ. instanţa ele apel precizează următoarele: deşi există şi un capăt de cerere care tinde ia realizarea dreptului, acesta este formulat împotriva persoanelor juridice străine care se află în posesia imobilului revendicat, persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie şi în raport de care acţiunea este inadmisibilă, deoarece nu este de competenţa instanţelor române.
Acţiunea în constatare îndreptată împotriva persoanelor juridice române este inadmisibilă în baza art. 111 C. proc. civ., deoarece reclamanţii pot cere realizarea dreptului în baza Legii 10/2001 şi anume, fie restituirea imobilului în natură, dacă este posibil, sau despăgubiri.
Reclamanţii au precizat în faza apelului că au sesizat instanţa pentru a se pronunţa asupra nulităţii actelor de naţionalizare în sens larg.
Acest capăt de cerere este lipsit de interes şi de aceea inadmisibil, deoarece Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării cererii, declară ca fiind abuzive toate preluările de imobile în proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent dacă au fost preluate sau nu în baza unui titlu [art. 2 lit. a) şi h) din lege], art. 2 lit. a) referindu-se expres la imobilele preluate în baza Decretului 92/1950.
De aceea, concluzionează curtea de apel, niciun interes juridic nu poate fi susţinut, pentru a cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească ceea ce însăşi legea prevede expres şi echivoc, aspect care nu a fost contestat sau pus în discuţie de către pârâţi înainte sau în timpul procesului.
De asemenea, nu există niciun folos practic pentru pronunţarea unei asemenea hotărâri, deoarece dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru preluarea imobilului de către stat nu poate fi recunoscut decât prin procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenţii susţin că în faza procesuală a apelului nu a fost respectată procedura de citare a tuturor părţilor din proces, încălcându-se astfel o normă imperativă, precum şi principiul esenţial de drept al contradictorialităţii dezbaterilor.
În acest sens, recurenţii arată că instanţa a refuzat să citeze atât Federaţia Rusă cât şi Reprezentanţa Comercială a Federaţiei Ruse, ceea ce poate fi interpretat şi ca o antepronunţare a instanţei de apel, asupra cererii cu care a fost învestită.
2. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1 şi art. 111 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că au sesizat instanţa cu un capăt de imposedare, specific revendicării si că acţiunea formulată de ei este una în realizare.
Aceasta nu putea fi respinsă, pentru că nicăieri în Legea nr. 10/2001 nu există vreo dispoziţie care să interzică sau care să declare inadmisibilă o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Dacă legea nu declară inadmisibilă o acţiune, atunci ea trebuie judecată de instanţă, ori în speţă, curtea de apel a refuzat judecata.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a considerat că acţiunea formulată de reclamanţi este lipsită de interes, cu motivarea că însăşi Legea nr. 10/2001 declară ca fiind abuzivă toate preluările de imobile în proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent dacă au fost preluate sau nu în baza unui titlu.
În acest fel, instanţa de ape] confundă grav preluarea abuzivă cu inexistenţa dreptului, or, întotdeauna abuzul înseamnă exercitarea peste măsură a unui drept existent; în schimb, inexistenţa dreptului exclude abuzul.
Reclamanţii au sesizat instanţa printr-un capăt de constatare a inexistenţei dreptului nu de existenţă a acestuia şi de exercitare a lui abuzivă.
În orice caz, dacă s-ar- fi considerat că reclamanţii nu au interes, acţiunea ar fi trebuit respinsă pe acest considerent şi nu ca inadmisibila.
Recurenţii mai susţin că fără o hotărâre prin care să se constate inexistenta dreptului de proprietate a statului român asupra imobilului în litigiu şi, ca o consecinţă constatarea inexistenţei dreptului de proprietare al pârâtei Federaţia Rusă asupra aceluiaşi imobil, ci nu şi pot valorifica dreptul lor asupra imobilului.
Recurenţii solicită, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.
Intimaţii nu au depus la doar întâmpinare.
Cu ocazia dezbaterilor, recurenţii au solicitat ca la pronunţarea hotărârii, Înalta Curte să aibă in vedere şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra imunităţii de jurisdicţie a statelor şi bunurilor adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 59/38 din 2 decembrie 2004, cu motivarea că litigiul dedus judecăţii a fost iniţiat după data de 2 decembrie 2004.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. În invocarea primului motiv de recurs, recurenţii ignoră un aspect esenţial privitor la regimul juridic al nulităţilor şi anume, pe acela potrivit căruia nulitatea relativă pot fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul procedură anulabil.
Neobservarea dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor, menite să asigure dreptul ia apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor, sunt sancţionate cu nulitatea relativă, în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ, iar cea care justifică interes în invocarea unei asemenea nulităţi este doar partea faţă de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest caz.
Or, în speţă, recurenţii reclamanţi invocă neregularitatea procedurii de citare a două dintre pârâte, neregularitate care, nefîind de ordine publică, nu poate fi analizată de Înalta Curte la cererea recurenţilor.
În atare situaţie nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cum însă problema citării Ambasadei ruse la Bucureşti şi Reprezentanţei Comerciale a Federaţiei Ruse s-a pus şi cu ocazia judecării recursului, înalta Curte se va limita să arate că, fiind vorba despre reprezentanţe diplomatice acestea se bucură de inviolabilitatea sediului.
Potrivit art.22 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961, localurile misiunii sunt inviolabile; nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământului şefului misiunii.
În atare condiţii, trimiterea de citaţii la sediul misiunii, prin agentul procedural, poate constitui, potrivit uzanţelor internaţionale, o încălcare a acestei inviolabilităţii sediului.
Pentru acest considerent, în recurs s-a dispus înştiinţarea celor două pârâte despre existenţa procesului, pe canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiţiei.
2. Pe fondul cauzei, criticile de nelegalitate formulate de recurenţi vizează exclusiv soluţia instanţei de apel referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere în constatare îndreptat împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Sub un prim aspect, recurenţii arată că au sesizat instanţa şi cu un capăt de cerere specific acţiunii în revendicare, solicitând imposedarea, ceea ce face ca acţiunea să fie în realizare.
Această critică nu poate fi primită, deoarece reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune complexă, chemând în judecată mai mulţi pârâţi şi formulând capete de cerere distincte faţă de aceştia.
Astfel, capătul de cerere în revendicare a fost formulat exclusiv împotriva pârâtelor Federaţia Rusă prin Ambasada sa la Bucureşti şi Reprezentanţa Comercială a Federaţiei Ruse.
Faţă de acestea acţiunea a fost respinsă în temeiul unei alte excepţii decât aceea a inadmisibilităţii deduse din art. 111 C. proc. civ., iar soluţia nu a fost criticată în recurs.
Capătul de cerere în constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român a fost îndreptată exclusiv împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiului Bucureşti prin primarul general.
În legătură cu acest capăt de cerere corect a stabilit curtea de apel că este inadmisibil, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, care ar fi permis reclamanţilor să acţioneze pentru realizarea dreptului, câtă vreme ei tind să reintre în posesia unui imobil despre care pretind că a fost preluat de stat fără niciun titlu în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Chiar dacă, aşa cura susţin recurenţii, nu există o dispoziţie expresă în Legea nr. 10/2001 care să declare inadmisibilă o acţiune intentată pe dreptul comun, Înalta Curte constată că în speţă nu s-a pus problema inadmisibilităţii unei acţiuni în realizare întemeiată pe dreptul comun, ci a cererii în constatare, în condiţiile în care se putea cere realizarea dreptului.
Existenţa acţiunii în realizare întemeiată pe actul normativ special a fost dedusă din dispoziţiile care reglementează câmpul de aplicare al legii acesteia, în care intră, aşa cum corect a arătat curtea de apel, atât imobilele preluate în baza unui titlu, cât şi cele preluate fără niciun titlu, toate fiind declarate abuzive de art. 2 al legii.
Mai mult, în cazul imobilelor preluate fără un titlu valabil, legea prevede în art. 2 alin. (2) că persoana deposedată îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Or, în speţă se pretinde de către reclamanţi că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil, în baza Decretul nr. 337 din 27 aprilie 1959, care nu a fost niciodată publicat.
Recurenţii nu justifica de ce imobilul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2201 şi de ce nu au încercat saşi realizeze dreptul, solicitând fie restituirea in natura, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că Convenţia nu impune statelor contractante vreo obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, după cum nu restrânge nici libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia (Cauza Păduraru contra României).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a considerat inadmisibil capătul de cerere în constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului, nefiind incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Atât cu ocazia dezbaterilor din data de 27 aprilie 2007, cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenţii au mai criticat Decizia curţii de apel pentru greşita reţinere a imunităţii de jurisdicţie a pârâtelor Federaţia Rusă şi Reprezentanţa Comercială a Federaţiei Ruse, arătând că în cauză trebuia aplicată Convenţia Naţiunilor Unite asupra imunităţii de Jurisdicţie a Statelor şi Bunurilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia nr. 59/38 din 2 decembrie 2004.
Acest motiv de nelegalitate a deciziei nu a fost însă invocat nici prin cererea de recurs şi nici ulterior, în termenul de motivare a recursului prevăzut de art. 303 C. proc. civ.
De asemenea, nu poate ii considerat doar o simplă dezvoltare a unuia din motivele invocate în termen, deoarece vizează soluţia dată unor capete de cerere neatacată iniţial.
În fine, pentru a verifica dacă invocata convenţie internaţională nu conţine prevederi a căror nerespectare să poată constitui motiv de recurs de ordine publică, trebuie să se verifice mai întâi dacă aceasta a intrat sau nu în vigoare.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, aşa cum se arată în expunerea de motive a Convenţiei:
„Statele părţi (...), considerând că imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi bunurilor acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul internaţional cutumiar, (...) convinse de faptul că o convenţie internaţională asupra imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi bunurilor acestora ar întări preeminenţa dreptului şi securităţii juridice, în special în interiorul raporturilor dintre state şi persoanele fizice şi juridice (...), au convenit asupra adoptării Convenţiei cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora.
Potrivit art. 30 pct. 1, Convenţia va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la Secretariatul general al O.N.U. a celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, or, până în prezent acest document a fost semnat de 28 de state şi ratificat de 4.
Chiar dacă România a semnat şi ratificat documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în vigoare, aşa încât nu poate fi avut în vedere la soluţionarea cauzei care priveşte raporturile dintre un stat şi persoane fizice, în legătură cu proprietatea asupra unui imobil situat pe teritoriul altui stat.
Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.M. şi C.G. împotriva deciziei nr. 346 din 8 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 18 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 409/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3861/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
